www.nistea.com -> Mari duhovnici -> Parintele Rafail Noica

Despre temeiurile nevointei ortodoxe

 

 

Tema pe care am ales-o mi se pare cât se poate de actuală nu numai pentru cei pe care îi numim nevoitori în înţelesul restrâns, şi ca să zic aşa, „profesional" al cuvântului -călugări şi pustnici de pildă- ci şi în general, pentru tot creştinul. Mai mult decât atât, actualitatea şi „contemporaneitatea" acestei teme rămân, în toate veacurile şi în fiecare epocă, nemicşorate, şi aceasta prin însăşi firea vieţii în duh pe care o avem în vedere aici.

            În cazul de faţă, ţinând cont de aşteptările concrete ale auditorului, voi încerca să vorbesc desprinzându-mă de ce s-ar putea numi „condiţionare academică", spre a nu da cuvântului meu un caracter intelectiv şi abstract 1 . Aceasta, şi pentru că, în viaţa adevărată a Bisericii, teologia este înţeleasă, mai presus de toate, ca vieţuire [petrecere] în Dumnezeu. Teologia abstractă, ca ştiinţă academică, deşi apare tot mai mult, în condiţiile istorice ale acestei lumi, ca inevitabilă pentru Biserica lui Hristos, totuşi ascunde întotdeauna în sine primejdia îndepărtării de adevărata viaţă în duh şi uşor poate conduce către o „viziune filosofică"- cum spunea unul din filosofii ruşi- care nu are putere a mântui şi a înnoi pe om. Nu aş vrea să petrec acest ceas în chip neroditor, rămânând în afara vieţii – ci, dimpotrivă, dorinţa mea este de a intra cât mai adânc posibil în viaţa însăşi. În afară de aceasta, în măsura în care în lume creşte dinamica pierzaniei, cresc şi suferinţele omenirii, dar, în acelaşi timp, creşte proporţional şi conştiinţa nevoii imperioase de a le depăşi. Oricât de nejustificate ar fi aceste suferinţe, fiind numai urmarea păcatului şi nicidecum condiţiile obiective –adică create de Dumnezeu- ale vieţii noastre, ele alcătuiesc totuşi realitatea în care, vrem nu vrem, suntem cu toţii prinşi. În chip inevitabil toţi suferim: unii, în înţelesul negativ, intrând în torentul larg al patimilor acestei lumi, ceilalţi, în cel pozitiv, din iubire pentru semeni. Dar întrucât sensul vieţii noastre nu stă în suferinţe –care nu sunt decât vădirea nedesăvârşirii noastre- suntem, fireşte, chemaţi a le depăşi, a ne mântui din ele –ceea ce în viaţa omului raţional [înţelegător] devine nevoinţa cea de bună voie- asceza.

            Nevoinţa, asceza, ca trudă duhovnicească este de nedespărţit, nu numai de toate religiile mari sau mai puţin mari cunoscute de istorie, dar şi de tot ce numim în general cultură, chiar şi nereligioasă. Fiecare religie: iudaismul, budismul, mahomedanismul, toate formele  contemporane de panteism, teozofia, ezoterismul, antropozofia şi alte curente mistice asemănătoare lor, şi, în sfârşit, creştinismul nostru –toate îşi au cultura lor ascetică, fiecare deosebindu-se de celelalte într-o măsură sau alta, în virtutea diferenţelor de conştiinţă dogmatică. Vom lăsa deoparte astăzi analiza comparativă, de altfel interesantă în sine, a diverselor culturi ascetice şi dependenţa lor de conştiinţa dogmatică pe care se întemeiază. Aş vrea să dau cât mai pe scurt şi, în acelaşi timp, cât mai limpede o privire generală asupra nevoinţei ortodoxe, şi îmi propun aici a vorbi în calitatea mea de creştin ortodox.

            Numim creştini numai pe aceia care au primit pe Hristos ca fiind Adevărul şi Dreptatea absolute, ca singur Dumnezeu- Făcător şi Dumnezeu-Mântuitor. Şi respingem toate tentativele de a-l pune pe Hristos în rândul celorlaltorîntemeietori de religii" sau „marilor maeştri ai lumii", fie El chiar la loc de cinste.

Creştinismul ni se înfăţişează în toată exclusivitatea sa şi în nici un caz nu-l privim doar ca pe o „tradiţie" în rând cu celelte tradiţii şi culturi ascetice. Noi ne întemeiem în cuvintele lui Hristos precum: „Pre Tatăl nu-L cunoaşte nimenea fără numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere" (Matei 11, 27), „Nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine" (Ioan 14, 6), „Că de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre" (Ioan 8, 24) şi altele ca acestea.

            Poruncile lui Hristos sunt oglindirea în lumea noastră a vieţii veşnice, dumnezeieşti şi în acelaşi timp, calea către ea. Orice viziune, cât de înaltă ar părea ea şi chiar dumnezeiască, dacă este în afara lui Hristos, pentru noi nu este lumina dumnezeirii.2 Pornind de la aceste premise, noi chiar definim sensul şi ţelul nevoinţei ortodoxe ca fiind păstrarea poruncilor lui Hristos, năzuinţa de a face aceste porunci să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe. Şi, dacă veţi întreba, care anume porunci, atunci răspunsul va fi următorul:

prima poruncă –„Şi să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima

ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată tăria... iar a doua, asemenea acesteia: să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine".

Căci, după cuvântul lui Hristos, „într-aceste două porunci toată legea şi proorocii atârnă" (Marcu 12, 30-31; Matei 22, 39). Şi aşa, ţelul şi sensul nevoinţei creştine o dată definite, să trecem la o privire mai în amănunt a formelor pe care le îmbracă această viaţă în Dumnezeu când ea trece în lucrare a noastră, omenească.

 

            Ceea ce înţelegem prin asceză poate fi definit pe scurt ca nevoinţă şi lupta raţională [înţelegătoare] şi de bună voie duse pentru atingerea desăvârşirii creştine. Însă, desăvârşirea, aşa cum o gândim noi, nu încape în firea cea creată a omului, şi de aceea nu poate fi atinsă prin simpla dezvoltare a posibilităţilor acestei firi limitate, luată în sine însăşi. Desăvârşirea noastră se află numai în Dumnezeu Însuşi şi este darul Duhului Sfânt (Matei 5, 48). De aici se vede că asceza ca atare, la creştini, niciodată nu poate deveni ţel; ea este numai mijlocul, numai înfăptuirea libertăţii şi raţionalităţii [înţelegerii] noastre pe calea tingerii darului lui Dumnezeu.

Ca nevoinţă raţională [înţelegătoare], asceza noastră în dezvoltarea ei, devine o ştiinţă, o artă, o cultură 2. Dar, iarăşi zic, oricât de înaltă ar fi această cultură, luată în aspectul ei omenesc, ea nu are decât o valoare foarte relativă. Posturile, înfrânările, privegherile, viaţa aspră, sărăcia înţeleasă ca neagonisire, ca lipsa vrerii de „a avea", ca libertate faţă de puterea lumii materiale asupra noastră; ascultarea, ca biruinţă asupra voinţei egoiste, „individuale" şi ca una dintre cele mai înalte şi minunate expresii ale iubirii noastre de Dumnezeu şi de aproapele, însingurarea ca urmare a căutării cămării lăuntrice unde să putem „a ne ruga tatălui în taină"; învăţarea întru cuvântul lui Dumnezeu, nu în sens „exterior", aşa-zis al cunoştinţei academice, ci ca adăpare din acel duh al vieţii în har şi al cunoştiinţei de Dumnezeu, tăinuit în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor părinţi; întreaga-înţelepciune (vezi nota 9) ca învingere a impulsurilor trupeşti, „necuvântătoare" şi, în general, a „complexului trupesc" prin vieţuire [petrecere] în amintirea de Dumnezeu; bărbăţia, îndelung-răbdarea şi smerenia; compătimirea şi milostenia, ca expresii ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; credinţa, tot aşa, ca o nevoinţă a dragostei – toate acestea pot şi trebuie să devină nevoinţă raţională [înţelegătoare] şi de bună voie a omului; dar, până nu a venit lucrarea atotîntăritoare a harului dumnezeiesc, pînă atunci, toate acestea rămân simplă lucrare omenească şi, în consecinţă, pieritoare. În virtutea acestui fapt toată lucrarea nevoinţei noastre conduce către contopirea voinţei şi vieţii noastre cu voinţa şi viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Înfăptuirea lor se atinge cu precădere prin rugăciune, şi de aceea, rugăciunea este culmea tuturor străduinţelor ascetice; ea este centrul de la care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi întărirea.

            În rugăciune, cultura nevoinţei ortodoxe îşi atinge înfăptuirea şi desăvârşirea cea mai înaltă. Prin adevărata rugăciune se săvârşeşte intrarea noastră întru Fiinţa dumnezeiască prin puterea Duhului Sfânt. Iată pentru ce nevoitorul îşi consacră cu precădere atenţia şi cea mai importantă parte a puterilor sale tocmai lucrării rugăciunii. Rugăciunea poate varia nesfârşit în  formă şi calitate [vrednicie]. Cea mai desăvârşită este aşa numita – RUGĂCIUNE CURATĂ. Pentru a ajunge la această rugăciune curată, nevoitorul creştin lasă tot restul, cum ar fi, îndărătul său. Şi în această lăsare îndărăt se află în esenţa a ceea ce ne este tuturor cunoscut ca fiind lepădarea de lume a călugărului.

            Ar putea să pară neaşteptat faptul că am trecut astfel în cuvântarea noastră la călugărie, sau că, într-o oarecare măsură, am limitat o temă cu caracter mai general. Ci eu susţin că tot cel ce ajunge să ştie ceva despre esenţa monahismului, poate uşor, după aceea, să îşi adapteze această cunoaştere propriei sale vieţi, monahismul nefiind o credinţă diferită de a celorlalţi creştini. Monahismul nu este decât un alt chip al vieţii, ce izvorăşte, însă, din aceleaşi porunci ale lui Hristos căror păstrare negreşit se însoţeşte cu nevoinţa. Nu există creştin care să nu fie nevoitor, şi de aceea, când vorbim despre esenţa lucrării călugăreşti, vorbim despre ceea ce este apropiat şi familiar fiecărui ortodox. Şi dacă acum vom îndrepta atenţia noastră către acele forme în care se modelează călugăria, atunci, fireşte, ne vom pleca asupra „făgăduinţelor" pe care le dă călugărul, asupra înţelesului lor şi a legăturii lor cu ţelul nostru.

 

            Ideea făgăduinţelor călugăreşti şi a lepădării de lume poate naşte în mulţi întrebarea: oare este cu putinţă a zidi o viaţă adevărată pe negare şi lepădare? Bineînţeles că nu. Şi dacă poruncile lui Hristos au un caracter pozitiv – „iubeşte", atunci şi viaţa în Dumnezeu, în întregimea ei, trebuie să fie un act pozitiv. Acolo unde e prezentă dragostea cea dumnezeiască, acolo nu-şi mai găseşte locul nevoinţa înţeleasă ca un act de împotrivire a sinelui spre a birui feluritele patimi. Cel ce este plin de dragostea lui Hristos, cel în care această dragoste a devenit însăşi firea lui, acela nu are nevoie să se lepede de nici un fel de legătură cu lumea materială sau de robia patimilor, căci el de toate acestea este slobod. În această stare, toată lucrarea în planul duhului, adică în planul poruncilor lui Hristos, nu este ceva la care trebuie ajuns prin silire de sine, ci simpla manifestare neîmpovărătoare, ba chiar duioasă, a iubirii. Dar, ca urmare a căderii omului, actul pozitiv, în duhul poruncilor Evangheliei, ca neîntreruptă trăire şi creştere în bine, ca dragoste dumnezeiască, în limitele acestei vieţi, negreşit se va împleti cu formele „negative" de asceză înţelese ca împotrivire la „legea păcatului" ce lucrează în noi. „Lumea toată întru rău zace" (I Ioan 5, 19) zice Scriptura. Iar răul este că omul a devenit rob păcatului. Slobozirea omului, slobod prin firea sa cea dintâi zidită, renaşterea lui întru viaţa cea veşnică, dumnezeiască, schimbarea la faţă şi îndumnezeirea întregii sale fiinţe purced din împletirea dumnezeiescului cu omenescul. În planul cel de al doilea, adică cel omenesc, predomină acţiunea „negativă", în primul, adică cel dumnezeisc, - totdeauna numai acţiunea pozitivă.

            Mai e nevoie să spunem că gândul lepădării de lume a făcut pe mulţi să vadă în călugărie ceva dureros, împovărător şi întunecat? Nu aşa o privesc, însă, şi cei care au ales această cale. Teodor Studitul, de pildă, pătruns fiind cu încântare de acest chip al vieţii, l-a numit „al treilea har". Primul har –este legea lui Moise. Al doilea – harul cel „preste har" pe care „noi toţi l-am primit dintru plinirea lui Hristos" după cuvântul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu (Ioan 1, 16). Şi, în sfârşit, al treilea –chipul călgăresc al vieţii, dat omului şi înţeles ca viaţă cerească, ca pogorâre a lumii îngereşti pe pământ, ca atingere şi înfăptuire în istorie a ceea ce prin firea sa se află dincolo de limitele acesteia.

            Episcopul Ignatie Briancianinov, printre cei mai însemnaţi dintre Părinţii Bisericii Ruse 4 ce au strălucit în veacul trecut, veac deosebit de bogat duhovniceşte, vorbeşte astfel despre călugărie:

            DESĂVÂRŞIREA CREŞTINĂ constă în curăţia inimii căreia Dumnezeu se arată şi a Cărui sălăşluire în inimă se vădeşte prin multele şi feluritele daruri ale Duhului Sfânt. Cel ce ajunge la această desăvârşire este un luminător care nu printr-o slujire trupească, ci prin slujirea în duh împlineşte porunca iubirii aproapelui, călăuzind pe cei ce doresc mântuirea, ridicându-i din cădere, tămăduind ranele lor sufleteşti. CINUL CĂLUGĂRESC a dat Bisericii lui Hristos păstori care „nu... întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti" (1 Cor. 2, 4) ci în cuvintele Duhului şi întărind învăţătura lor cu minuni au păstorit şi zidit Biserica.

            Iată de ce vedem Biserica, după perioada muceniciei, fugind în pustie. Acolo a fugit desăvârşirea ei, izvorul luminii ei, puterea cea de căpătâi a Bisericii luptătoare. Cine au fost Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Epifanie, mitropoliţii Alexei şi Filip – într-un cuvânt toţi sfinţii păstori?

Dar nu numai în cinul arhiereilor, ci şi în cel al simplilor monahi sunt mulţi luminători; de la Antonie cel Mare şi Ioan Damaschin, până la Serghei al Radonejului şi Gheorghe Zăvorâtul. Credinţa o au întărit, eresurile le-au vădit şi zădărnicit. Fără de călugări creştinismul mirenilor s-ar fi surpat. Iată cum este de neînlocuit DESĂVÂRŞIREA în sânul Bisericii lui Hristos, căci fără de ea până şi MÂNTUIREA împreună cu însăşi credinţa uşor s-ar putea pierde, şi negreşit s-ar pierde: căci nevoie este de „simţiri învăţate" prin „multă obişnuinţă" „spre alegerea binelui şi a răului" (Ev. 5, 14). Aceasta desăvârşire o au atins în biserica primară nevoitorii şi mucenicii, iar după aceea – monahii. Fecioria, neagonisirea, postul, truda, privegherea, iubirea înfăptuitoare, acestea sunt uneltele, mijloacele spre a atinge desăvârşirea, dar nu însăşi DESĂVÂRŞIREA […]

            Veţi zice: „ce cuvinte pline de trufie despre călugărie, cuvinte care vădesc o inimă mândră". Vom răspunde: într-o odaie întunecoasă murdăria nici că se vede; iar într-una luminată de strălucitoarele raze ale soarelui până şi un fir de praf se arată şi stinghereşte pe gospodar. Duhul Sfânt este Cel ce povăţuieşte smerenia: sălăşluindu-se în inimă suspină cu „suspinuri negrăite" (Rom. 8, 26) şi arată omului nimicnicia dreptăţii lui precum spune Isaia: că toată dreptatea noastră este ca şi cârpa lepădată a femeii desfrânate (cf. Isaia 64, 6). Adevărata mândrie diavolească, este a tăgădui darul lui Dumnezeu, acolo unde este, ca şi cum nu ar fi. 5

 

            Dacă nu vrem să pierdem inspiraţia în căutarea acelei desăvârşiri pe care ne-a poruncit-o Hristos „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Mt. 5, 48), atunci nu trebuie să scăpăm din vedere acea conştiinţă despre călugărie a Sfinţilor Părinţi precum am văzut-o în cele mai înainte arătate. Desigur, dacă ne limităm la aspectul exterior al vieţii bisericeşti de fiecare zi, lesne putem cădea în deznădejde şi chiar în „sminteală". Însă, când vom avea în noi înşine conştiinţa esenţei adânci a Bisericii şi a vieţii dumnezeieşti pe care o cuprinde, atuncea nici o condiţie exterioară, oricât de grea sau urâcioasă ar fi ea uneori, nu ne va mai clătina de pe piatra dragostei lui Hristos, după cuvântul proorocului David: „Pace este multă celor ce iubesc legea Ta şi nu este sminteală" (Ps. 118, 165). Şi, aşa, să ne mărginim deocamdată la această introducere şi să trecem la cuvântul nostru despre călugărie. Aici vom fi nevoiţi a vorbi despre cele trei forme ale chemării, despre cele trei lepădări, despre cele trei înţelesuri ale crucii şi despre cele trei trepte ale călugăriei.

Printre nevoitori se observă oarecare diferenţe în înţelegerea în amănunt a

acestora. Învăţătura şi tradiţia Bisericii, deşi general acceptate în înţelesul lor adânc, nu exclud asemenea diferenţe de interpretare la nivel de amănunt. Astfel, de pildă, la călugării atoniţi întâlnim tendinţa de a săvârşi o singură tundere monastică. Aceasta îndeosebi se observă printre pustnici, în comunităţile mici, în schituri şi, mai rar, în mănăstirile mari. Se săvârşeşte o singură tundere, de la început, şi atunci întru schima cea mare.  O singură dată se ia această hotărâre şi pentru totdeauna. Însă, în experienţa mai largă a Bisericii, întâlnim tradiţia celor trei trepte ale călugăriei: prima -  rasoforul, adică purtarea rasei fără legământul făgăduinţelor; a doua: - schima cea mică, adică mantia; şi a treia – schima cea mare. Aceste trei trepte ale vieţuirii călugăreşti se află în legătură cu cele trei lepădări despre care vorbesc Sfinţii Părinţi şi în special Avva Pafnutie, în cartea Cuviosului Casian Romanul (Convorbirea a 3-a) şi Sfântul Ioan Scărarul (Cuv. II, cap. 9). Să ne plecăm puţin asupra acestor trei lepădări.

            Avva Pafnutie, despre care este scris în cartea Cuviosului Cassian: „În ceata sfinţilor care luminau în noaptea lumii acesteia ca nişte preacurate stele, asemenea unui mare luminător strălucea cu lumina cunoştinţei – Sfântul Pafnutie", acest mare Pafnutie spunea: „Sunt trei chipuri ale chemării, precum socotim a fi de nelipsit pentru călugăr şi trei lepădări –ori în ce chip ar fi chemat el". Prima chemare este nemijlocită – de la Dumnezeu; a doua – prin oameni; şi, în sfârşit, a treia – din nevoie. Avva Pafnutie arată cum că primeia îi este caracteristică o anume însuflare care umple inima omului, până şi în somn, atrăgându-l nespus de puternic spre dragostea lui Dumnezeu, spre poruncile lui Hristos. Celei de-a doua, venind prin oameni –că cel chemat se înflăcărează cu dorire dumnezeiască mijlocită prin cuvânt omenesc sau prin înrâurirea oamenilor sfinţi. Celei de-a treia, din nevoie –că împinge pe om a se întoarce către Dumnezeu în virtutea nevoilor care îl cuprind, a primejduirii vieţii sau a pierderii celor apropiaţi.

            Învăţăturii Sfinţilor Părinţi ne îngăduim a adăuga câteva observaţii personale, născute de-a lungul veacurilor, din schimburile noastre duhovniceşti avute cu mulţi nevoitori din Sfântul Munte. Unele suflete, adăpate la tradiţia cea de veacuri a Bisericii, crescute în neasemuitul cult al slujbelor dumnezeieşti, cu dumnezeiştile taine, cu nesecatele comori ale rugăciunii şi dogmelor, în virtutea plinirii şi liniştii născute astfel în ele, nu cunosc crize sfâşietoare. Creşterea lor duhovnicească decurge fără zbateri furtunoase. Uneori, în asemenea suflete, încă din copilărie se iveşte o adâncă şi puternică chemare către Dumnezeu, care se înstăpâneşte în ele, şi acestea se îndreptează spre călugărie cu simplitate, în chip firesc. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu aceia care, într-un fel sau altul, au pierdut pe Dumnezeu, s-au îndepărtat mult de la El sau chiar au luptat împotriva Lui. “Întoarcerea" lor ia, în general, forma unei adânci crize lăuntrice, adesea însoţită de sfâşieri şi zdruncinări; în asemenea cazuri putem întâlni boli nervoase şi alte fenomene patologice mergând chiar până la nebunie. Renaşterea duhovnicească a acestora, uneori din cele mai adânci căderi, se face în virtutea unei lucrări a harului puternic resimţite, care, în plan psihologic ia forma unei deosebite “hotărâri".

            Harul prin care se deschide omului lumea luminii dumnezeieşti, în ciuda puterii lui de atragere, nu îl lipseşte pe acesta de libera sa voinţă, nici nu îl scuteşte desăvârşit de alte lupte ce au să vină şi chiar de îndoieli. Şi aceia care au cunoscut harul sunt supuşi încercărilor şi pot ajunge chiar până la întunecarea cea demonică; iar atunci, cunoştinţa primită, care negreşit va fi lăsat urme adânci în cugetul cel înţelegător al omului, poate fi pusă în slujba răului. “Şi se fac cele de pre urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi" zice Hristos (Mt. 15, 45; Luca 11, 26). Câteodată, însă revărsările harului sunt supuse atât de bogate, încât sufletul, în adâncul trăirilor sale, limpede îşi simte propria înviere. Atunci, mărturia lăuntrică a Duhului despre adevăr devine atât de clară încât nici că mai rămâne loc în suflet pentru îndoială sau clătinare. Dragostea de Dumnezeu umple toată fiinţa şi chemarea către El stăpâneşte tot restul. În asemenea cazuri sufletul se întăreşte pentru tot restul vieţii şi se liberează până în străfundurile sale de orice sfâşiere lăuntrică, atunci nu îşi mai găsesc loc în ele chinuitoare căutări ale adevărului, ci tot restul nevoinţei sale se îndreaptă numai spre plinirea, în viaţa sa, a ceea ce a cunoscut în ceasul pogorârii harului.

            Nu vom mai zăbovi asupra acestei teme. Vom adăuga numai că niciodată Sfinţii Părinţi nu au micşorat importanţa vreunui fel de chemare, pentru că istoria Bisericii a cunoscut nu puţine cazuri unde cei chemaţi în al treilea chip, adică din nevoie, au atins la sfârşitul călătoriei lor o desăvârşire mai mare chiar decât cei chemaţi în primul chip. Şi astfel Părinţii căutau nu către începutul drumului ci spre sfârşitul şi săvârşirea lui.

            Există o anumită legătură între cele trei chipuri ale chemării şi cele trei lepădări precum şi cele trei trepte ale sfinţirii în călugărie. După Sfântul Pafnutie aceste trei lepădări se rânduiesc astfel: prima- atuncea când părăsim trupeşte avuţiile şi agonisirile acestei lumi. A doua – atuncea când părăsim înclinările şi patimile cele mai dinainte, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Şi, în sfârşit, a treia – atuncea când şi mintea ne-o sustragem de la tot ce este văzut şi vremelnic şi ne adâncim cu duhul în contemplarea celor nevăzute şi veşnice. Marele Avva Pafnutie spune: “De nelipsit sunt aceste trei lepădări în atingerea desăvârşirii".

            Aici ni se pare de un deosebit interes a aminti şi învăţătura unui alt mare povăţuitor al monahismului răsăritean despre absoluta necesitate a celor trei lepădări: Cuviosul Ioan Scărarul (sec. al VI-lea). El zice: “Nimenea nu va intra încununat în cămara cea cerească dacă nu va săvârşi prima, cea de-a doua şi cea de-a treia lepădare. Prima este lepădarea tuturor lucrurilor şi oamenilor şi rudeniilor. Cea de-a doua este lepădarea voinţei sale. Şi cea de-a treia – lepădarea slavei deşarte care este urmarea ascultării".

            Încercând acuma să comparăm învăţăturile celor doi sfinţi, ar putea, la început să ni se pară că înţelesurile celor trei lepădări nu sunt aceleaşi la ambii. Sfântul Ioan pare să înceapă mai sus şi să termine mai jos decât Sfântul Pafnutie. Sfântul Ioan, în lămuririle sale, pune lepădarea de rudenii la un loc cu părăsirea obiceiurilor mai înainte avute, felurile de a gândi, obişnuinţele morale şi, în general, patimile lumeşti, adică ceea ce la Sfântul Pafnutie este cea de-a doua lepădare, cuprinzând în prima treaptă, deja, şi pe cea de-a doua. În a doua, el pomeneşte numai lepădarea voinţei proprii, iar în a treia, doar respingerea slavei deşarte. Ţin totuşi să subliniez aici uimitoarea unitate în duh a Tradiţiei; şi, dacă formulările diferă de la un nevoitor la altul, aceasta nu face decât să mărturisească despre faptul că, în experienţa vieţii, fiecare este de sine stătător în căutările sale. Singura diferenţă o găsim în cuprinsul primei lepădări. Sfântul Pafnutie socoteşte destul, pentru cel ce intră pe calea nevoinţei, ca prima lepădare să fie doar părăsirea lumii exterioare şi a agonisirilor; atribuind abia treptei următoare lupta cu patimile, şi obiceiurile vieţii dinainte. Sfântul Ioan cere dintru început lepădarea tuturor oamenilor- altfel socoteşte părăsirea lumii ca fiind nestatornică. Mai departe, adică în a doua lepădare, vorbeşte despre lupta cu patimile, punctând mai esenţial însuşi miezul acestei lupte şi în aceasta, neîndoielnic, stă superioritatea formulării sale.

Dar şi în cea de-a treia lepădare, formula Sfântului Ioan se adevereşte mai desăvârşită, rămânând, în acelaşi timp, în esenţa conţinutului ei, întru totul aceeaşi cu cea a Sfântului Pafnutie, care vorbeşte despre ultima lepădare ca fiind sustragerea minţii de la toate cele văzute şi adâncirea cu duhul în contemplarea celor nevăzute şi veşnice. În sufletul nevoitorului ce nu s-a curăţit încă de patimi, această formulă poate stârni închipuirile (imaginaţia) şi, atunci, acele „nevăzute şi vrednice" rămân încă oarecum în afara omului. Formula Sfântului Ioan, însă, -„respingerea slavei deşarte" conduce pe ascet în străfundurile luptei lăuntrice, fără să îngăduie minţii să zboare visător în înalte sfere şi obligând-o să rămână trează până la capăt. Mi-am permis să exprim părerea mea despre superioritatea formulării celor trei trepte ale lepădării la Sfântul Ioan, faţă de cea de la Avva Pafnutie, însă, repet, -ea este mai desăvârşită în aspectul ei, ca să zicem aşa, ascetico-pedagogic, dar ele rămân, esenţial, una şi aceeaşi. Voi încerca să lămuresc acestea mai departe.

            Lepădarea slavei deşarte la Sfântul Ioan nu este altceva decât înţelegere ascetică a căii trecerii duhului nostru în lumea veşniciei. Această lepădare cuprinde înlăturarea puterii lumii asupra noastră şi biruinţa noastră asupra ei. Dar cine este cel care biruieşte lumea? În Biserică cunoaştem o ceată aparte a sfinţilor -"nebunii lui Hristos". Această formă de nevoinţă creştină înfăţişează deosebit de limpede tocmai cea de-a treia treaptă a lepădărilor. Ţelul „nebunului" este de a fi dispreţuit de lume şi de oameni. Mulţi sunt cei care nu pot înţelege această nevoinţă şi care nu văd în ea decât o perversiune; dar, în esenţa ei, aceasta întruchipează treapta cea mai înaltă a lepădării slavei omeneşti în care se şi află biruinţa asupra lumii. Domnul zice: „Şi nu voiţi să veniţi către mine ca viaţă să aveţi. Slavă de la oameni nu iau. Ci v’am cunoscut pre voi, că dragostea lui Dumnezeu n’aveţi întru voi... Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând şi pre slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi" (Ioan 5, 40-44). Din aceste cuvinte ale lui Hristos vedem că slava de la oameni este o piedică pentru credinţa însăşi. Voi să spun că, dacă, în trăirea noastră, vom urmări lepădarea slavei deşarte de care vorbeşte Sfântul Ioan, vom vedea că ea, în chipul cel mai sigur, duce tocmai la aceea că omul, cu mintea sa, cu duhul său, se mută în lumea lui Dumnezeu, ieşind din cea a oamenilor. Această stare îşi are şi altă expresie, şi anume: sălăşluirea în pustie, precum spune proorocul David: „Iată m’am depărtat fugind, şi m’am sălăşluit în pustie". (Ps. 54, 7) Iată şi Apostolul Pavel zice: „A oamenilor caut acum bunăvoirea sau a lui Dumnezeu? Căci de-aş plăcea încă oamenilor n’aş fi slugă lui Hristos". (Gal. 1, 10) Şi, îndată după aceasta spune: „Şi arăt vouă fraţilor, că Evanghelia ceea ce bine s’a vestit de mine nu este după om. Că nici eu de la om o am luat prea aceasta, nici m’am învăţat, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos." (Gal. 1, 11-12)

Deci, dacă această Evanghelie nu este de la om şi nu de la om se poate învăţa, atuncea, fără îndoială, că a treia lepădare, după Sfântul Ioan, adică cea a slavei deşarte, duce -cum ar fi- drept la mutarea şi sălăşluirea duhului nostru în lumea lui Dumnezeu.

            Să mergem mai departe. Învăţătura despre cele trei lepădări de nelipsit pentru urcuşul desăvârşirii se leagă într’un tot cu cuvântul despre cele trei cruci care le însoţesc. Fiecare lepădare este, în esenţa ei, primirea unei cruci.  Sfinţii Părinţi îndeamnă cu străşnicie a lua seama asupra faptului că suirea pe cruce trebuie să se săvârşească în măsura puterii fiecăruia. Greu se pedepsesc încercările de a urca crucea ultimei lepădări dacă au loc mai înainte de vreme, adică fără acea cunoaştere care trebuie să le însoţească. Vorbesc despre cunoaştere, dar aş prefera, mai curând, să vorbesc despre experienţă şi despre adevărata stare a duhului. Cel care înainte de a săvârşi cele mai mici, citind despre facerile Sfinţilor, năzuieşte cu mândrie a atinge culmile rugăciunii curate ale acestei ultime cruci, acela, jalnic cade iarăşi la pământ. Cu deosebită forţă vorbeşte despre aceasta cuviosul Isaac Sirul (Niniviteanul). Episcopul Teofan Zăvorâtul, marele părinte teolog-ascet rus din veacul trecut, are un cuvânt minunat despre aceasta în scrierea sa „Cele trei cruci". După el, prima cruce este crucea cea din afară, care se împleteşte din nevoile şi din necazurile care’l ajung pe om în vremea vieţuirii lui pe pământ. A doua cruce - lupta lăuntrică cu patimile şi cu poftele. A treia –crucea dării de sine voii lui Dumnezeu. Aceasta din urmă, după Teofan Zăvorâtul, este rodul darurilor duhovniceşti ale harului şi în formele ei mai desăvârşite e numai a celor desăvârşiţi. Din nou întâlnim aici formulări diferite, dar esenţial aceleaşi în duh. Iară dovada că totala dăruire de sine voi lui Dumnezeu nu este altceva decât cea de-a treia lepădare o vom lăsa pentru altădată 6  şi acum vom trece la tema despre cele trei trepte şi cele trei făgăduinţe ce stau temei călugăriei.

            Mai înainte am amintit faptul că prima tundere se săvârşeşte fără a cere făgăduinţe celui ce îmbrăţişează calea monahismului. Această tundere, la Muntele Athos, în mănăstirile greceşti, se consideră mai curând ca o rugăciune de binecuvântare spre a putea purta haina călugărească. Pe această treaptă se dă călugărului începător dreptul de a purta rasa, de unde şi denumirea de rasofor (purtător de rasă). Înainte a se săvârşi această tundere se primeşte povăţuire despre înţelesul călugăriei şi despre nevoia lepădării de lume şi de rudenii. Făgăduinţele, însă, nu se dau de către rasofor şi, deci această treaptă, esenţial, este doar o perioadă de încercare şi de învăţătură pregătitoare spre nevoinţă.

            A doua treaptă – schima cea mică sau mantia. La această tundere monahul rosteşte şi făgăduinţele; iar aceste făgăduinţe nu se dau treptat, ci în întregimea lor. Aceleaşi făgăduinţe se vor repeta într’o formă puţin scgimbată şi la tunderea în treapta cea mai înaltă a călugăriei, în schima cea mare sau schima.

            Faptul că cele trei făgăduinţe de temei se rostesc dintr’un bun început şi nu treptat ar putea părea, la prima vedere, contradictoriu acelei rânduiri, sau structuri, pe care am descris-o mai înainte, în cuvântul despre rostuirea lepădărilor. Dar această contradicţie nu este decât aparentă şi nicicum esenţială. Ca şi în cazul lepădărilor, avem de-a face, mai degabă, cu o creştere treptată în cunoaşterea duhovnicească: trei făgăduinţe supuse unuia şi aceluiaşi ţel, precum şi trei lepădări. Repetarea unora şi aceloraşi făgăduinţe la tunderea în schimă ca şi la cea în mantie are în vedere nu vremelnicia lor, ci creşterea în cunoaşterea puterii şi înţelesului lor. Dacă diferenţa în formă este mică, în schimb, conştiinţa lăuntrică a omului poate să se fi transformat esenţial în străfundurile ei între cele două. Spre a nu pierde din vedere însăşi esenţa vieţii duhovniceşti creştine, subliniem din nou, aici, că toate aceste trepte ale tunderii şi făgăduinţelor nu sunt de nelipsit pentru atingerea dragostei dumnezeieşti şi a desăvârşirii, căci aceasta este cu putinţă şi în afara călugăriei. Însă, precum stă scris despre Hristos că „pruncul creştea şi se întărea cu duhul" (Luca 1, 80), aşa şi tot omul se preschimbă şi creşte, şi experienţa Bisericii a dovedit folosul metodelor mai sus pomenite. Şi Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru aceea fraţilor, mai vârtos nevoiţi-vă ca să faceţi adeverită chemarea şi alegerea voastră, că acestea făcând, nu veţi greşi niciodată. Că aşa din destul se va da vouă intrarea întru veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos". (2 Petru 1, 10-11).

            Iată făgăduinţele rostite la tunderea în schima cea mică (mantie) 7 :

1.      Petrece-vei în mânăstire şi în nevoinţă 8 până la cea din urmă suflare?

2.      Păzi-te-vei în feciorie, în înteaga înţelepciune 9 şi în cucernicie?

3.      Păzi-vei până la moarte ascultarea către mai marele tău şi către toţi fraţii cei întru Hristos?

4.      Răbda-vei toată supărarea şi strâmtorarea vieţii celei monahiceşti pentru împărăţia cerurilor?

În schima cea mare (schimă):

1.       Te lepezi de lume şi de cele ce sunt în lume, după porunca Domnului?

2.       Petrece-vei în mânăstire şi în nevoinţă până la cea din urmă a ta suflare?

3.       Păzi-vei până la moarte ascultarea către mai marele tău şi către toată frăţia cea întru Hristos?

4.       Răbda-vei toată supărarea şi strâmtorarea vieţii celei monahiceşti pentru împărăţia cerurilor?

5.       Păzi-te-vei în feciorie, în întreaga înţelepciune şi în cucernicie?

La toate aceste întrebări se răspunde: „Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu".

            Cineva s-ar putea întreba: dacă la tunderea în mantie sunt patru, iar la cea în schimă –cinci făgăduinţe? Tradiţia Bisericii cuprinde esenţa călugăriei în trei făgăduinţe, şi anume: ascultarea, întreaga-înţelepciune (curăţia) şi neagonisirea. Şi noi, acum, vom urma această ordine lăsând la o parte, pentru acum, cercetarea mai amănunţită a acestei probleme care se va arăta şi mai complexă de vom face cunoştinţă cu conţinutul rânduielii tunderilor. Astfel, în cuvintele stareţului către cel primeşte schima cea mică (mantia), povăţuindu-l în legătură cu făgăduinţele (pe greceşte synthikas, adică legăminte, testamente) pe care le-a dat, găsim de pildă, îndemnul de „a se curăţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, de a agonisi gândul smerit, de a părăsi îndrăzneala obiceiurilor lumii acesteia, de a rămâne răbdător în rugăciune, de a nu slăbi în post, de a nu se lenevi în privegheri; iară toate acestea se rezumă la trei făgăduinţe: ascultarea, întreaga - înţelepciune (curăţia) şi neagonisirea". Celui ce primeşte mantia stareţului îi dă şi următoarea povaţă: „Se cuvine ţie, carele ai început această cale ce duce la împărăţia cerurilor, a nu te mai întoarce îndărăt, căci altfel nu te vei găsi vrednic de împărăţia cea cerească. Să nu cinsteşti ceva mai presus decât pre Dumnezeu. Să nu iubeşti nici tată, nici mamă, nici fraţi, nici pe cineva dintre ai tăi, nici chiar pe tine însăţi să nu te iubeşti mai mult ca pre Dumnezeu, nici împărăţia lumii sau odihna sau cinstea..."

            La tunderea în schimă, lepădarea lumii se exprimă şi mai puternic. Aici, stareţul spune: „Te povăţuiesc pre tine la cea mai desăvârşită vieţuire care  este dupre asemănarea vieţuirii Domnului... Lepădarea nimic alta nu este decât făgăduinţa crucii şi a morţii. Să te ştii pre tine din ziua aceasta răstignit şi mort lumii cu cea mai desăvârşită lepădare, căci tu lepezi părinţii, fraţi, femeie, copii, rudenii, prieteni, obiceiuri, gâlcevile cele din lume, grijile, agonisirile, averile, dezmierdarea şi slava deşartă şi zadarnică. Şi mai ai a te lepăda nu numai de cele zise mai înainte, ci încă şi de sufletul tău, dupre glasul Domnului (Luca 14, 26)... Dacă deci ai ales cu adevărat a urma Lui şi dacă fără minciună doreşti a te chema al Lui ucenic găteşte-te din ceasul de acum... către nevoinţele duhovniceşti, către înfrânarea trupului, către curăţirea sufletului, către sărăcia desăvârşită, către plânsul cel bun şi către toate cele întristătoare şi dureroase ale vieţii celei făcătoare de bucurie depre Dumnezeu". Şi mai departe zice: „Pentru că ai a flămânzi şi a înseta, a fi gol şi dosădit şi batjocorit, ocărât şi prigonit... şi când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, că plata ta multă este în ceruri. Cu bucurie, deci, bucură-te şi veseleşte-te cu veselie, căci astăzi te-a ales pre tine şi te-a despărţit Domnul Dumnezeu de viaţa cea lumeacă, şi te-a pus ca înaintea feţei Sale... întru ostăşirea vieţii celei cu chip îngeresc... Lui cu toată întregimea a’I lucra, cele de sus a cugeta, cele de sus a căuta, pentru că petrecerea noastră, dupre Sfântul Apostol (Pavel), în ceruri este...". Şi mai departe: „O, chemare nouă! O, dăruire a tainei! Al doilea botez 10 iei astăzi frate, prin bogăţia dăruirilor Iubitorului de oameni Dumnezeu şi păcatele tale curăţeşti şi fiu al luminii te faci şi însuşi Iisus Hristos Dumnezeul nostru împreună se bucură cu sfinţii Săi îngeri de pocăinţa ta junghiind viţelul cel gras..." Mai departe, cel tuns este chemat „cu vrednicie să umble potrivit chemării", şi se pomenesc şi alte amănunte ale vieţii ascetice, care ţin de această „umblare potrivit chemării".

            Când întâlnim pentru prima oară – şi nu numai prima – asemenea formulări, adevăratul lor înţeles nu ni se dezvăluie pe deplin. Pătrundem, sau ghicim, numai în parte ceva despre ţelul către care este chemat omul. Însă adevărata dezvăluire a conţinutului şi puterii acestor cuvinte se primeşte nu altfel decât în experienţa vieţii, şi o experienţă fără de vicleşug, sinceră. Trebuie spus că chemarea monahului de a se desprinde de dragostea părinţilor şi, în general, a lumii pentru a trăi după asemănarea lui Hristos, în însăşi experienţa vieţii, conduce sufletul la o foarte adâncă sfâşiere sau, spre a folosi o expresie modernă, la un „conflict lăuntric". În sufletul omului se nasc furtuni mari şi cel care nu are atunci îndrumare izvorând din experienţa milenară a Bisericii poate adesea nu numai să cadă pradă confuziei, ci chiar să se piardă. Sfântul Ioan, egumenul mânăstirii din Sinai, în cartea sa „Scara", una dintre cele mai strălucite scrieri ascetice  ale Sfinţilor Părinţi, spune aşa: „E neapărat nevoie ca marea aceasta (adică viaţa sufletului nostru) să se pună în mişcare, să se tulbure şi să se dezlănţuie, ca prin această furtună să arunce la ţărm toată putrejunea pe care râurile patimilor au revărsat-o în ea. Să căutăm cu luare aminte şi vom vedea că, după furtună, se aşterne pe mare o linişte adâncă". (Cuv. IV, cap. 59).

            Greu de găsit cuvinte care să exprime nevoia absolută  de a duce acest „conflict lăuntric" până la ultima sa limită pentru a se deschide adâncurile sufletului. Cum poţi arăta în cuvinte absoluta nevoie a sufletului de a sta deopotrivă şi în iad şi în Dumnezeu? Cum să explici că numai în aceste condiţii se atinge plinătatea vieţii omeneşti şi în acelaşi timp şi acea statornicie a duhului cu adevărat sănătos, care înlătură toată clătinarea lăuntrică? Cine dintre noi nu cunoaşte durerea neîncetatelor treceri între „înălţările" şi căderile „duhovniceşti"? Şi iată că, atunci când omul se coboară în iadul luptelor lăuntrice, purtând în sine pe Dumnezeu, scapă de clătinări patologice, nu’şi mai află loc atunci acele „înălţări" şi „căderi" despre care tot mereu auzim. Nu’şi mai află loc, pentru că, dimpreună, se trăiesc într’un tot. Poruncă avem de la Hristos să ne asemănăm lui Dumnezeu, şi viaţa aceasta Părinţii o numesc „ştiinţa ştiinţelor" şi „arta artelor". 11  Şi ea nu se cunoaşte altfel decât prin trăire.

            Se poate naşte întrebarea: în rânduiala tunderii auzim atâtea cuvinte „grele" (Ioan 6, 60); cum se pot împăca ele cu „viaţa în asemănarea lui Hristos"? Unde este acea blândeţe şi acea dragoste către care ne cheamă Domnul?... Înţelegerea cea din planul duhovnicesc diferă cu mult de cea din planul sufletesc „psihologic". Încercaţi, de pildă, să pătrundeţi înţelesul obişnuit al sfinţeniei, cel al dragostei sau cel al blândeţii, şi veţi vedea că se potrivesc cu cele asemănătoare lor din Evanghelii. Astfel, blândeţea este înţeleasă de mulţi ca fiind un „temperament paşnic" firesc. Altfel o defineşte Sfântul Ioan Scărarul. 12

El spune: „Blândeţea este o anume stare a minţii care rămâne neclătinată în cinstiri şi în necinstiri... Blândeţea este o stâncă neclătinată ce se înalţă deasupra mării mânierii... întărirea răbdării; uşa şi chiar maica iubirii; adică îndrăzneala în rugăciune; încăperea Duhului Sfânt; zăbala mâniei, dăruitoarea bucuriei, urmarea lui Hristos..." De aicea vedem că avem de-a face cu ceva ce este cu mult mai presus decât o stare „psihologică". Este vorba de o bărbăţie care ia asupra sa greutăţile şi neputinţele celorlaltora. Este a fi totdeauna gata fie a răbda necinste, fie a rămâne neclătit lăuntric în proslăvire. Blândeţea este liniştită hotărâre în faţa tuturor necazurilor şi chiar a morţii. În ea se cuprinde marea putere şi biruinţă asupra lumii. Hristos spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul", cu alte cuvinte vor cuceri şi vor stăpâni lumea, în înţelesul cel mai înalt al acestui cuvânt. Nu puterii brute, materialiste se va pleca pământul, adică lumea, ci blândeţii.

            După această destul de lungă abatere, în scopul de a vă dezvălui mai limpede înţelesul şi duhul călugăriei, voi trece la înfăţişarea conţinutului duhovnicesc al fiecăreia dintre cele trei făgăduinţe ce stau temei călugăriei, care alcătuiesc, ca să spunem aşa, miezul expunerii noastre.

            Mulţi cred că principala diferenţă între călugărie şi modul de viaţă obişnuit constă în celibat; eu însă, urmând Sfinţilor Părinţi din trecut şi nevoitorilor din zilele noastre, dau mai multă importanţă ascultării, pentru că adesea întâlnim oameni care îşi petrec întreaga viaţă în celibat, fără a deveni monahi, nu numai în sensul consacrării, dar nici în duh. De asemenea, neagonisirea, înţeleasă ca o capacitate de a se mulţumi cu foarte puţin, se poate întâlni şi la oameni care se află foarte departe de duhul călugăresc. Scopul meu, însă, nu este de a stabili o ierarhie între făgăduinţele fundamentale. Mai curând aş vrea să arăt altceva, şi anume că, prin contopirea celor trei făgăduinţe într’un tot , se înfăptuiesc condiţiile prielnice atingerii ţelului de căpătâi al nevoitorului – nepătimirea şi rugăciunea curată.

 

__________________________

 

NOTE:

 

1. Cuvântare ţinută la Paris în noiembrie 1952. Pentru traducerea în limba română am preferat să urmăm formei textului original din limba rusă, fără adaptările literare ce s’au făcut de către ceilalţi traducători. (N. tr.)

 

2. Părintele Sofronie, în cartea sa „Îl vom vedea precum este" (încă netradusă în româneşte), explică amănunţit diferenţele între viziuni ale luminii în creştinism şi în afara creştinismului, ca unul ce a trăit ambele experienţe. (N. tr.)

 

3. Capadocienii şi alţi Părinţi au numit-o, pe drept cuvânt, şi „filosofie". (N. tr.)

 

4. Proslăvit de curând între sfinţi de Biserica Rusă (N. tr.).

 

5. Citat din „Hristianskoe Citenie", 1895, ed. a 3-a, p. 59, „Scrisorile unui ascet" (N. a.)

Sfântul Ignatie arată aici – împreună cu toată tradiţia Bisericii – că mândria şi smerenia nu constau într’o atitudine formală, ci sunt o stare a duhului („Duhul Sfânt este cel ce povăţuieşte smerenia"). Cel ce s’a smerit în Duhul Sfânt vede limpede în lumina Lui, pe de o parte toată urâciunea ascunsă în „dreptatea noastră", pe de alta, cum se înfăptuieşte în sine, nevrednicul, lucrarea lui Dumnezeu – şi în această vedere limpede atinge realismul duhovnicesc – temelia însăşi a adevăratei smerenii. Acesta îşi poate vedea şi adâncul urâciunii sale - fără a deznădăjdui – şi înălţimea harului lucrător în el – fără a fi clătinat de mândrie în inima sa; şi, neclătinat, poate mărturisi despre acest har când, prin voia lui Dumnezeu, este chemat s’o facă, precum Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. îndeosebi cap. 11 şi 12) spre exemplu. (N. tr.)

 

6. Dorim, totuşi, să atragem atenţia cititorului la cuvintele Domnului către Sfântul Apostol Petru (Ioan 21, 18-19). (N. tr.)

 

7. Aici, molitfelnicele româneşti diferă de cele greceşti şi slavone, punând aceleaşi patru întrebări şi la schima mică şi la cea mare. Noi am preferat să rămânem credincioşi textului autorului, adoptând varianta citată de el. (N. tr.)

 

8. În molitfelnicele româneşti cuvântul care apare este „pustnicie", însă aceasta este, evident, o greşeală a traducătorului original, din slavonă, care a înţeles cuvântul postnicestvo ca pustnicestvo. Slavona adesea întrebuinţează cuvântul „postnicestvo" (ce ar fi trebuit să dea pe româneşte „postnicie", adică, cum ar fi, „viaţa cu mult post"), înţelegând prin „post" – „înfrânare", sau nevoinţă, în general. Ne-am luat libertatea să ne îndepărtăm aici de terminologia românească, şi fiindcă pustnicia este un chip aparte al călugăriei, pe care Părinţii nu’l recomandă tuturor monahilor. (N. tr.)

 

9. Întreaga-înţelepciune, de la cuvântul grec „sophrosyne", adesea tradus ca „curăţie". Cuvântul românesc vrea să traducă slavul „ţielomudrosti". „Mudrosti", într’adevăr se traduce în general cu „înţelepciune"; în acest caz, însă, este vorba (precum şi în cuvântul grec pe care îl reproduce exact) despre „cuget": „cuget întreg" (în sensul de „sănătos") ar fi traducerea corectă pe româneşte. Am ales totuşi, a păstra forma tradiţională din molitfelnice; pe de o parte spre a nu ne îndepărta de limbajul bisericesc, introducând un cuvânt nou, pe de altă parte am evitat cuvântul „curăţie", care se înţelege cel mai adesea într-un sens prea limitativ, „clinic" al unei simple „nenuntiri" trupeşti. (N. tr.)

 

10. Expresia „al doilea botez" trebuie înţeleasă în sensul că tunderea monahală, prin măreţia ei şi prin bogăţia revărsării Sfântului Duh peste om, se aseamănă cu taina botezului, care, ca atare, precum şi mărturisim, rămâne întotdeauna „unul" (simbolul credinţei) şi de nerepetat.

 

11. vezi nota 3.

 

12. cuvântul al XXIV-lea: „Despre blândeţe, simplitate şi nerăutate care purced nu din fire, ci se agonisesc prin multă băgare de seamă şi sârguinţă".

 

Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în FORUM-ul alãturat !