Prima pagina -> Parintele Teofil Paraian -> Gânduri bune pentru gânduri bune -> Taina Înaltarii

Inaltarea DomnuluiTaina Înălțării

Parintele Teofil Paraian

Preacuvioși părinți, stimați studenți, ne-a rămas să ne întreținem în seara aceasta cu gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care ține de persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și de mântuirea noastră, să vorbim despre taina Înălțării. Am vorbit despre taina Întrupării, despre taina Jertfei, despre taina Învierii și acum despre taina Înălțării, despre evenimentul cel din urmă din viața pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Și acest eveniment este și cunoscut și necunoscut, și știut și neștiut, și descoperit și nedescoperit și mai presus de toate este o taină. Așa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, așa cum taină este Pătimirea Lui, așa cum taină este Învierea Lui, tot așa și Înălțarea este o taină. Pentru că ceea ce știm despre Înălțarea Mântuitorului este mai puțin decât ceea ce nu știm. Ceea ce știm, ca și despre celelalte taine, știm din învățătura Bisericii și din practica Bisericii. Așa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, și anume Buna Vestire și Nașterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie și sărbătoarea Nașterii Mântuitorului din 25 decembrie, așa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, așa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paști și toate duminicile de peste an, așa este și o sărbătoare a Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este și cu sărbătorire de nelucrare, și urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălțării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumați la gânduri în legătură cu Înălțarea Domnului Iisus Hristos și vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.

În așa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în actualitatea noastră și ne dau prilejul să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ține atenți în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înșine, să ne cunoaștem credința pe care o avem în evenimentele respective și să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Așa se face că devenim și martori ai Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos așa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Și aceasta se potrivește mai ales la Înălțarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: "Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginea pământului" (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viața de pe pământ a Mântuitorului și fiind ultimul eveniment este, am putea zice, și evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată viața pământească a Domnului Hristos. Așa că nu e de mirare că în legătură cu acest eveniment se pune și problema mărturiei. De fapt mărturie despre Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos o dăm toți credincioșii, așa cum și mărturie despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos dăm toți cei care credem în Înviere, tot așa și mărturie despre Înălțarea Domnului Hristos dăm toți cei care credem în Înălțare.

Dar de altfel nu numai despre Înălțare. Când zice Domnul Hristos "Îmi veți fi Mie martori" înseamnă: veți mărturisi credința în Mine, în tot ceea ce ține de Mine și în tot ce ține în același timp de voi, pentru că toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez și spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi și fără îndoială că și celelalte evenimente și pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însuși.

Temei pentru credința în Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălțat la cer și a șezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmație din Evanghelie este de fapt credința pe care au avut-o cei care au știut despre Înălțarea Domnului Hristos, și înainte de a fi Evanghelia a fost credința în acest eveniment, și înainte de a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la început a fost o scriere la care au ajuns puțini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulație, ci a avut-o în vedere ca o carte adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos, și cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, și cele în legătură cu Înălțarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează Înălțarea, nu face nici o apreciere asupra Înălțării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezintă evenimentul și reia cele în legătură cu Înălțarea Domnului Hristos și în Faptele Apostolilor, la începutul cărții în cap. 1, unde sunt câteva versete lămuritoare în legătură cu Înălțarea Domnului Hristos. Însă cele scrise de sf. evangheliști au ajuns la cunoștința oamenilor după ce s-au răspândit cărțile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învățat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Timotei are cuvântul că e mare taina creștinătății, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume și S-a înălțat întru slavă (I Timotei 3, 16). Deci și Înălțarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînțeles că și Epistola I către Timotei a fost o carte ocazională și o carte care nu a avut circulație foarte repede și o circulație foarte mare.

Faptul încredințării despre Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos se datorește propovăduirii creștine din conștiința Bisericii, din propovăduirea însăși, din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem și niște documente scrise și e bine și ne bucurăm de ele, dar, cum am spus și altă dată, Biserica ar fi existat și fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.

Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălțarea Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania și acolo Și-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat și pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înălțarea propriu-zisă. În legătură cu Înălțarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca și că ucenicii s-au închinat Mântuitorului și apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare și erau totdeauna în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălțat la cer - e foarte important să reținem lucrul acesta - binecuvântând. Și e important să știm și să reținem că Sf. Evanghelist Luca nu se mulțumește doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălțat binecuvântând, ci adaugă îndată: "Și pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer". Am putea zice că e un fel de atenționare. Ar fi o informare și o atenționare. Informarea că Domnul Hristos Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat pe cei care erau de față. Nu au fost mulți de față, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și poate au mai fost și alții, nu ni se spune, în orice caz Biserica învață că a fost de față și Maica Domnului. Și după ce informează că Și-a ridicat Domnul Hristos mâinile și a binecuvântat pe cei care erau de față, mai zice o dată: "Și pe când îi binecuvânta, - atenționând, fiți atenți, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni - S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer".

Să știți că mie îmi place foarte, foarte mult lucrul acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderență din Evanghelie, din Noul Testament. Și anume: pescuirea minunată, prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din Evanghelia sa și Înălțarea la cer a Domnului Hristos, prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârșitul Evangheliei sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente față de care am cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînțeles că nu selectăm și nu pe unele le luăm și pe altele le lăsăm, dar dacă e vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderență, sunt acestea.

Pescuirea minunată. De ce? La pescuirea minunată se arată începutul uceniciei care constă în plecarea cu mintea. Nu există ucenicie adevărată față de nimeni, deci nici față de Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în fața maestrului, în fața învățătorului. Cine nu se pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viața. Am putea zice așa, cu o expresie mai obișnuită: cine stă țapăn în fața îndrumătorului, nu poate fi modelat niciodată de îndrumător. În istorisirea despre pescuirea minunată din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atenția asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Și anume, se spune că Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era mulțime de oameni adunată într-o dimineață, pe când cei care au încercat să pescuiască și nu au prins nimic își spălau mrejile, semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire și să plece. Și atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat în barca lui și a propovăduit de acolo, de pe apă, mulțimilor care erau pe țărm, a zis: "Mână la larg și lăsați mrejile spre pescuire". Și atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: "Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare". E ca și când ar fi zis: doar ai văzut că mă pregăteam să plec, nu aveam de gând să mai pescuiesc, și nu aș fi făcut lucrul acesta și nu l-aș face nici acum dacă nu ai zice Tu să-l fac. Și pentru că s-a supus cu mintea a văzut minune, a văzut mulțime mare de pești. Și a fost așa de copleșit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos și a spus: "Du-Te de la mine Doamne, că sunt om păcătos". E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obișnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca și când l-ar fi văzut pe Domnul Hristos înălțat la cer. În orice caz era înălțat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: "Doamne, pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare". Și a văzut minune, L-a văzut pe Domnul Hristos făcând minune și aceasta l-a copleșit, ceea ce înseamnă că L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a văzut înălțat. Înălțat înainte de Înălțare.

Al doilea eveniment asupra căruia îmi place să mă opresc și îmi revine mereu și în minte, și în cuvânt este spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină. Așa de puțin se face caz de spălarea picioarelor încât eu mă mir cât este de neglijată această lucrare a Domnului Hristos. Eu vă spun clar și apăsat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul care spală picioarele oamenilor. Deci nu omul a spălat picioarele oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat și a spălat picioarele ucenicilor. Și să nu uităm: după ce a spălat picioarele ucenicilor a zis: "Voi mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Învățătorul și Domnul v-am spălat vouă picioarele voastre, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora" (Ioan 13, 13-14). De fapt Domnul Hristos când a spălat picioarele ucenicilor nu a făcut un lucru care l-a făcut numai El, ci a făcut un lucru pe care-l făceau oamenii pe vremea Lui. Era o uzanță socială să-și spele oamenii picioarele unii altora. Domnul Hristos a făcut un lucru pe care-l făceau și alții.

Poate știți, în Epistola I către Timotei a Sf. Apostol Pavel, între condițiile de ocrotire a văduvelor, între condițiile de îngrijire din partea Bisericii a văduvelor era și condiția aceasta: dacă a fost femeia unui singur bărbat, dacă și-a crescut copii, și între altele este și aceasta, dacă a spălat picioarele sfinților (cf. I Timotei 5, 10). Dacă a spălat picioarele sfinților, adică picioarele creștinilor. Dacă a considerat pe sfinți ca sfinți și dacă i-a cinstit ca sfinți și dacă și-a manifestat cinstirea spălându-le picioarele. Domnul Hristos a făcut aceasta, însă El a făcut aceasta nu numai ca om, ci ca om unit cu Dumnezeu. Așa cum S-a răstignit ca om unit cu Dumnezeu, așa a spălat picioarele, ca om unit cu Dumnezeu. Și ne-a dat nouă poruncă, e o poruncă: "și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora". Nu s-a încetățenit lucrul acesta în general în creștinătate din cauză că unde nu se face așa ceva nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru alții dar nu ai vrea să-ți facă altul ție, așa cum nu a vrut Sf. Apostol Petru ca Domnul Hristos să-i spele picioarele. Și de aceea nu s-a încetățenit. Sunt unele fracțiuni creștine, unele secte, care înainte de cina Domnului își spală picioarele unii altora. Însă în Ortodoxie și în general nu s-a încetățenit acest lucru.

Însă duhovnicește e absolut necesar. Ce înseamnă duhovnicește e absolut necesar? Înseamnă că lucrul acesta trebuie făcut în duh. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Două lucruri înseamnă. Să-l faci curat și să-l consideri mai presus de tine. Duhovnicește, lucrul acesta trebuie neapărat făcut. Să-l consideri pe fratele tău, pe omul de lângă tine mai presus de tine, nu pentru că are o poziție specială care îi dă dreptul la o cinstire, ci pentru că e omul de lângă tine, e omul la care trebuie să te referi. Și știți că la spălarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut niște ezitări, niște împotriviri, puternice chiar. A zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Și Domnul Hristos i-a zis: "Ceea ce fac acum, tu nu înțelegi dar mai târziu vei înțelege". Și el încă o dată a zis: "Niciodată nu o să-mi speli picioarele". Și atunci i-a spus Domnul Hristos: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine". Înseamnă că te împotrivești, înseamnă că nu ești ucenic, înseamnă că ești împotrivitor, ești în situația aceea în care ai zis "Doamne, să nu Ți se întîmple una ca aceasta" și când ți-am spus că "nu cugeți ale lui Dumnezeu ci cugeți ale oamenilor" (Matei 16, 23).

În sfârșit, al treilea eveniment care mă impresionează este Înălțarea Domnului Hristos în înțelesul acesta că Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Săi la Înălțare. E ceva extraordinar. De câte ori te gândești la Domnul Hristos să te gândești la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se pleacă spre om. Sigur că atunci când vorbim despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimăm că Dumnezeu S-a făcut om, că a găsit modalitatea să Se apropie de om, că S-a smerit pe sine ca să-l ridice pe om, că S-a coborât până unde era omul ca să-l ridice pe om până unde este firea omenească din persoana Mântuitorului. Dar parcă nu înțelegem lucrul acesta așa de bine cum îl înțelegem când ne gândim că a spălat picioarele ucenicilor, deși e mai mare Întruparea Fiului lui Dumnezeu decât spălarea picioarelor ucenicilor, și nu înțelegem lucrul acesta așa de bine cum îl înțelegem când știm că Domnul Hristos S-a Înălțat la cer binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.

În legătură cu Înălțarea Domnului Hristos mai avem relatări și în Faptele Sf. Apostoli de unde aflăm, între altele, că Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Săi încă 40 de zile după Învierea Sa din morți, de aceea Înălțarea ca sărbătoare este totdeauna în a 40-a zi după Paști, într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca relatează că au apărut lângă ucenicii Domnului Hristos doi îngeri care le-au spus: "Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer? Acest Iisus pe care L-ați văzut înălțându-Se, așa va și veni" (Fapte 1, 11). Deci i-a încredințat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.

E important de reținut, și nu ține de taina Înălțării, de faptul Înălțării, aceea că după ce Domnul Hristos S-a înălțat la cer sau în timpul când se înălța la cer, cât L-au mai văzut ucenicii și după aceea, ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima dată când s-au închinat, avem și alte relatări în Sf. Evanghelie că ucenicii s-au închinat Domnului Hristos, sau și alții s-au închinat Domnului Hristos. De exemplu tânărul bogat, femeile mironosițe, când s-au întâlnit după Înviere cu Domnul Hristos, se spune că s-au închinat Lui. Magii s-au închinat Domnului Hristos la Nașterea Lui din Preasfânta Fecioară, îndată după ce S-a născut; au fost mai multe situații când Domnul Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar la Înălțare a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui ce S-a înălțat la cer.

Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea omului aduce bucurie. Bucuria aduce laudă și binecuvântare. Căci se spune: "Pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer", ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la Ierusalim "cu bucurie mare" și "erau totdeauna în templu lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu". S-ar putea întâmpla ca cineva să știe că Sf. Isaac Sirul definește rugăciunea ca "o bucurie care revarsă mulțumire". Așa zice Sf. Isaac Sirul. Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie care înalță mulțumire. Așa s-a întâmplat la Înălțarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului, închinarea a fost înmulțitoare de bucurie, căci s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Și aici vreau să mai facem o legătură între începuturile vieții pământești a Domnului Hristos și sfârșitul, adică Înălțarea la cer, în sensul că atunci când S-a născut Domnul Hristos, tot din relatarea Sf. Evanghelist Luca știm că păstorilor din Betleem îngerul binevestitor le-a spus: "Iată vă binevestesc vouă - ce? - bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut vouă Mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11).

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în cap. 2 are câteva gânduri în legătură cu Înălțarea Domnului Hristos, dar nu cu Înălțarea ca eveniment, ci cu Înălțarea ca fapt recunoscut de către Dumnezeu și de către sufletul omenesc. Și anume, pornește cu faptul că dorește ca în credincioși să fie simțirea care a fost în Iisus Hristos: "Să aveți în voi simțirea care a fost în Iisus Hristos". Așa își începe Sf. Apostol Pavel gândurile în legătură cu aceasta. Și spune ce simțire are în vedere: "Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ținut ca la o pradă la asemănarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine chipul robului luând și ascultător făcându-Se până la moarte și moarte de cruce". Și adaugă: "Pentru aceea și Dumnezeu L-a înălțat pe El și I-a dăruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt și toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 5-11). În cuvintele acestea, Sf. Apostol Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, bineînțeles Învierea, și pomenește în special Înălțarea, că "L-a înălțat pe El și I-a dat Lui nume mai presus de tot numele". De aceea a făcut acestea, "ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu".

Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere concepția de atunci despre lume, despre univers. Și privește universul ca o existență în trei etaje: pământul la mijloc, pe care trăiesc oamenii, sus cerul și sub pământ, iadul. "L-a înălțat pe El și I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece", adică orice om să recunoască Înălțarea și să aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca Celui înălțat. Și aceasta să o facă - genunchii să și-i plece - "și cele cerești, și cele pământești, și cele de dedesubt". Toate categoriile de oameni care există.

Sf. Apostol Pavel, se înțelege, vorbește în limbajul oamenilor de atunci, în concepția de atunci, care nu e o concepție care trebuie neapărat să rămână așa cum a prezentat-o Sf. Apostol Pavel - ca și când ar zice cineva: păi, dacă a zis Sf. Apostol Pavel că e așa, atunci așa - e un fel de a vorbi în fond. Pentru că acum numai Dumnezeu știe unde mai e susul și unde mai e josul, dacă e vorba după concepțiile de acum, care sunt concepții științifice și care nu pot fi în general contestate. Acestea nu sunt lucruri care țin de credință. De credință ține faptul că Dumnezeu e conducătorul și toată rânduiala care este e făcută de Dumnezeu. Cum ni se descoperă, cum vom ști despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu ne surprinde, de exemplu faptul că între pământ și cer nu există compartimente, nu există un perete, un zid care desparte cerul de pământ și așa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin oamenii și ne spun: "am zburat până în lună și nu am găsit cerul". Nu l-am găsit pentru că cerul e altceva. Chiar Sf. Ioan Gură de Aur spune că noi știm că este cer dar nu știm ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e mărginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Și dacă Dumnezeu e pretutindeni și cerul e pretutindeni. Nu știm, nu avem elemente care să ne formeze o concepție anume despre cer. Cine poate spune ce e cerul? Cerul e ceva mai presus de înțelegerea noastră.

Poate că cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au apărut nu demult predicile lui Ilie Miniat și acolo este o predică despre rai. Și în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice de mai multe ori: "O, raiule, noi putem să te dobândim dar nu putem să te înțelegem". Tot așa e și cu cerul. Știm că este cer, nu știm ce este. Știm că este cer - e locul lui Dumnezeu - și zicem că este pretutindeni fiindcă și Dumnezeu e pretutindeni. Știm că este cer și sufletul omenesc îl numim de multe ori cer, dacă vine Preasfânta Treime în sufletul omenesc. Maica Teodosia are o poezie, "Cer nou", poate unii o cunoașteți de la Timișoara că ați auzit-o de la mine:

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, și am spus:
De noi cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ți întorci Tu fața cu silă de la noi,
Și cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de îngeri a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o ferești,
În tină omenească să nu Ți-o murdărești?
Cum poți să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum poți să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit?
Și cum fiind căldura iubirilor cerești,
În inima mea rece Tu vrei să locuiești?
Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieși de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Și peste sărăcia mea goală ai întins
Un colț al hainei Tale, și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Și sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu Însuți locuiești,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cerești.
Și pentru toate-acestea Iisuse preaiubit,
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.

Sigur că ideea aceasta că sufletul omenesc poate să fie cer vine și de acolo că Maica Domnului a fost numită și e gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la slujba Ceasului I unde zicem: "Cum te vom numi pe tine ceea ce ești cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele dreptății?" Deci Maica Domnului e cer, credincioșii care-L primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl și cu Duhul devin cer, așa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în sufletul omului, poate fi undeva în univers, dar toate acestea sunt lucruri pe care le gândim în legătură cu Înălțarea Domnului Hristos.

Se pune acum o problemă, dacă nu știm ce-i cerul, cum spunem că Domnul Hristos S-a înălțat la cer? Unde S-a înălțat? Știți ce înseamnă aceasta, că Domnul Hristos S-a înălțat la cer? Înseamnă că nu mai trăiește în condițiile de timp și spațiu în care trăim noi, că trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile noastre, în alte condiții, că S-a înălțat mai presus de ceea ce putem gândi noi despre Înălțare. Doar de aceea e taina Înălțării. Ceea ce ne interesează pe noi nu e atât locul unde se găsește firea omenească a Domnului Hristos, pentru că firea omenească a Domnului Hristos se găsește undeva, într-un loc anume, omul e făcut în așa fel să nu poată fi peste tot și nici umanitatea din Fiul lui Dumnezeu nu e peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului nostru Iisus Hristos în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat din Preasfânta Fecioară, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a răstignit și a înviat și S-a înălțat la cer e într-un loc anume, noi nu știm unde. Nu știm condițiile, nu știm pentru că nu ni s-a descoperit, și dacă e vorba, într-un fel nici nu ne interesează, taina o lăsăm să fie taină. Ceea ce ne interesează pe noi este că Domnul Hristos nu mai e în condiția în care trăim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem gândi noi. Și apoi important este pentru noi, când ne gândim la Înălțarea la cer a Domnului Hristos, unde se găsește Domnul Hristos în raport cu noi, față de noi. E înălțat mai presus de noi?

Sf. Maxim Mărturisitorul are în Filocalie vol. II niște aprecieri în scrierea "Capetele despre cunoștința de Dumnezeu", capetele gnostice. Are niște aprecieri în legătură cu faptul acesta, că dacă credem în Domnul nostru Iisus Hristos ca înălțat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre să fie grupate în legătură cu Domnul Hristos Care e mai presus de noi. Adică să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la măsurile noastre, să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la condițiile noastre, ci să-L lăsăm pe Domnul Hristos mai presus de noi și să se grupeze toate gândurile noastre în legătură cu Domnul Hristos Cel înălțat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la Domnul Hristos decât la Domnul Hristos Cel înălțat la cer. Cum S-a înălțat, unde Se găsește, iată niște taine. Taine pe care nu le-a elucidat nici Biserica și nu le putem elucida nici noi. Taine în fața cărora ne plecăm cu mintea cum s-a plecat Sf. Apostol Petru când L-a simțit mai presus de el și a zis: "Du-Te de la mine Doamne căci sunt om păcătos", sau când a zis: "Pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare". Părintele Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuție.

Dragi ascultători, dacă e vorba să vorbim despre Înălțarea Domnului Hristos, trebuie să vorbim despre Înălțarea Domnului Hristos măcar în perspectiva pe care ne-o prezintă Biserica la Înălțarea Domnului Hristos, la sărbătoarea Înălțării, când ne spune că Înălțarea e dumneziască.

Despre Maica Domnului la Înălțarea Domnului Hristos spunem că e mai presus de minte și de cuvânt. Dacă Maica Domnului care-i om, e mai presus de minte și de cuvânt, ce putem zice despre Domnul Hristos și despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce poate omul cugeta și spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge gândul până la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboară la gândurile noastre ca să ne înalțe mai presus de noi, dar taina rămâne taină. Și noi recunoaștem tainele și credem în ele și dăm slavă lui Dumnezeu pentru ce știm și pentru ce nu știm și ne silim să avem o credință care să ne ridice și pe noi.

Care-i calea înălțării? Pentru că să știți că viața creștină, după Botez, trebuie să fie o viață în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani are niște aprecieri în legătură cu Botezul și spune că omul cel vechi a murit și a înviat omul cel nou. La Botez, la slujba botezului, preotul spune către candidatul la botez: "Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh". S-au întâmplat niște lucruri care sunt începutul vieții pozitive, vieții creștine și pentru că Botezul este moarte și înviere, viața trebuie să fie în Înviere. Dacă am înviat împreună cu Hristos, atunci nu mai avem altceva de dorit decât să ne și înălțăm împreună cu El. Înălțarea, într-un fel, începe de pe pământ, înainte de moarte. Cei mai mulți oameni cred că la moarte se întâmplă toate, atunci înviezi, atunci te înalți, atunci intri în împărăția lui Dumnezeu. Nu e așa! Ești în împărăția lui Dumnezeu prin viața creștină, dacă duci o viață de om din împărăție, pentru că există om care nu e în împărăția lui Dumnezeu, care chiar dacă a fost botezat, a murit din nou, iarăși e în păcate. Sf. Apostol Pavel vorbește despre oameni care, deși au înviat, de vii sunt morți. Sf. Dimitrie al Rostovului spune că mulți oameni poartă suflet mort în trupul cel viu. În pilda cu fiul risipitor se spune că a zis tatăl: "Fiul meu acesta a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat" (Luca 15, 24). Deci iată, sunt niște învieri înainte de Înviere. Sf. Ioan care a scris "Scara", vorbind despre nepătimire spune că nepătimirea este "cerul cel de pe pământ" și mai spune că "nepătimirea este învierea sufletului înainte de învierea trupului". Așa că noi suntem candidați la înălțare.

Întrebarea se pune - acum după ce și știm și nu știm despre Înălțare, după ce știm că e taină - care e calea înălțării noastre? Cred că la unii v-a și venit în minte: calea înălțării noastre e smerenia. Sf. Apostol Pavel zice că L-a înălțat Dumnezeu pe Fiul Său - se înțelege, după firea omenească, pentru că dumnezeirea a fost totdeauna înălțată - pentru că S-a pogorât, S-a deșertat pe Sine, a trăit o viață de deșertare. Ce înseamnă de deșertare? O viață în care nu și-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplător și foarte reținut. Asta înseamnă deșertare. Nu S-a manifestat cu toată dumnezeirea, cu toată capacitatea Lui aici pe pământ. A făcut minuni, le-a spus la oameni să nu spună nimănui, toate le-a făcut în smerenie. Pentru că condiția vieții creștine este smerenia. Fără smerenie nu există înaintare. Dar să știți că smerenia nu e ostentativă, că eu sunt cel păcătos, eu sunt cel mai nu știu ce, aceasta e o modă. Dacă nu simți tu în sufletul tău smerenie, nu numai în înțelesul că ai făcut păcate, căci smerenia e de mai multe feluri. Există o smerenie a omului păcătos, o smerenie a vameșului care-și recunoștea păcatele, o smerenie a femeii păcătoase care recunoștea că a făcut păcate și cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât smerenie, cât conștiința păcătuirii. Domnul Hristos nu a avut o astfel de smerenie, că nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu nu avea păcate. A afirmat El însuși lucrul acesta când a zis: "Cine mă va vădi pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46). Deci nu putea avea o astfel de smerenie, dar și o smerenie care înseamnă conștiința păcătoșeniei este o smerenie care înalță, pentru că te angajează să nu mai fii păcătos. Dacă ești păcătos să nu mai fi. Când îți recunoști păcatul e un semn bun. Și mai există o altă smerenie, smerenia sfinților. Smerenia aceasta a avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38). Care s-a supus și a zis: "a căutat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 48). O astfel de smerenie a avut Sf. Ioan Botezătorul care a zis că el e prietenul mirelui și se bucură de mire și că "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micșorez" (Ioan 3, 30).

Sf. Isaac Sirul zice că smerenia adevărată are cel care a trecut prin conacele tuturor virtuților. Deci cel care și-a agonisit virtutea, acela trebuie să fie smerit, cu o smerenie pe care o apreciază cumva Sf. Petru Damaschin spunând că omul când face binele este colaborator al lui Dumnezeu, și cu cât faci mai mult bine, cu atât trebuie să fii mai smerit, gândindu-te că Dumnezeu te-a ales ca să fii angajat al Lui, să fii colaborator al Lui la împlinirea binelui. Orice virtute pe care o realizăm în suflet ne deschide calea spre înălțare. Dar o cale spre înălțare lămurită de Sf. Apostol Pavel este în Epistola către Coloseni cap. 3, unde zice el, descrie el: "Cugetați cele de sus nu cele de pe pământ, unde Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu. Că voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepădați și voi toate acestea, omorâți mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea și zgârcenia care este o închinare la idoli, lepădați și voi toate acestea, mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră, nu vă mințiți unii pe alții". Desființarea păcatului este cale către înălțare. Și apoi adăugarea virtuților: "Îmbrăcați-vă ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți cu milostivirile îndurărilor, cu bunătatea, cu blândețea, cu smerenia, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții, iertând unul altuia și peste toate îmbrăcați-vă cu dragostea care este legătura desăvârșirii și pacea lui Hristos care covârșește toată mintea, să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 2-15). Asta-i calea înălțării.

E bine să avem în vedere încă ceva, și anume că pe același munte în care Domul Hristos a suferit în grădina Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe același munte S-a înălțat la cer. Pentru că există o legătură între smerenie și înălțare. Vrea cineva să se înalțe cu Domnul Hristos? Trebuie să fie smerit. După puterea lui. Bineînțeles că Domnul Hristos nu va cere de la noi lucruri pe care nu le putem avea, dar în orice caz să le avem în vedere. Și în măsura în care mergem pe calea înălțării noastre, unită cu Înălțarea Domnului Hristos, vom cunoaște mai bine și mai curând, vom cunoaște mai mult din taina Înălțării. În orice caz, oricât am cunoaște, taina Înălțării rămâne taină. Și dacă mărturisim, dacă dăm mărturie despre Înălțarea Domnului Hristos, să știți că altă mărturie mai bună nu putem avea decât aceea întru smerenie. "Cel ce se smerește pe sine se va înălța" (Luca 18, 14). Îl va înălța Domnul Hristos. Așa se întâmplă cu cei care se gândesc la taina Înălțării, care au în vedere taina Înălțării Domnului Hristos, care se uimesc de Înălțarea Domnului Hristos, dar care știu totodată că taina rămâne taină. Dumnezeu să ne lumineze!

 

O întrebare: dacă la fiecare sărbătoare se repetă în mod tainic Înălțarea?

Nu. Se repetă în conștiința noastră. În realitate Domnul Hristos nu se mai înalță, căci e înălțat gata. Domnul Hristos nu mai înviază, căci a înviat. Însă sărbătorile sunt prilejuri de actualizare a acelor evenimente, la care au participat cei care au participat, ca să avem și noi putința să participăm la acele evenimente. "Astăzi Se naște din Fecioară" zicem noi la sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos ca și când lucrurile se petrec în actualitatea noastră dar care de fapt nu se mai petrec, nu se repetă, dar pentru noi este ca și când am fi la peștera din Betleem, chiar suntem chemați, suntem chemați să mergem pe muntele Taborului la Schimbarea la față, suntem chemați să mergem la mormântul Mântuitorului la Paști, dar toate acestea sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sărbători doar.

Ce ne puteți spune despre spălarea picioarelor în duh?

Ceea ce am spus. De fapt am explicat că a spăla picioarele în duh înseamnă a-l curăți pe omul de lângă tine, a-l dezvinovăți, a-l despovăra, a-l face curat, pentru că spălarea are rostul de a-l face curat. Adică să nu-l judecăm și să nu-l defăimăm și să nu-l bruscăm, ci să-l curățim, să-l facem din murdar, dacă este, curat, prin spălarea pe care i-o aducem. Și mai este încă ceva: să-l cinstim, adică să-l respectăm, să ne considerăm mai prejos de el. "Unii pe alții mai de cinste făcându-vă" (Filipeni 2, 3), scrie Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, sau în Epistola către Romani: "În cinste unii altora dați-vă întâietate" (Romani 12, 10). Vedeți că în ce privește iubirea de aproapele, măsura este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, dar în ceea ce privește cinstirea, zice unul pe altul mai de cinste făcându-vă. E mai presus de cinstirea pe care ne-o dorim nouă înșine, mai mult să dăm. Și știți că Domnul Hristos când a fost cinstit de o femeie care a turnat peste El mir, așa de mult a cinstit-o pe acea femeie și fapta ei, încât a zis că oriunde se va propovădui Evanghelia, să se spună și ce a făcut ea, spre pomenirea ei. Deci Domnul Hristos ține la lucrul acesta, ca noi să fim unii față de alții cinstitori. Ori cinstirea - pe mine m-ar stingheri de exemplu dacă cineva ar vrea să-mi spele picioarele, căci acesta e un lucru care îl face fiecare singur, dar - în duh suntem datori să o facem și o facem prin aceea că aducem cinstire oamenilor din jurul nostru și prin aceea că ne silim să-i curățim, să-i avem curați, să-i facem noi înșine curați.

Părinte, ce ne puteți spune în legătură cu ceea ce se relatează în cap. 15 din Epistola către Corinteni în legătură cu Învierea lui Hristos și învierea noastră și afirmația pe care ați făcut-o că nu se știe unde este trupul omenesc al lui Hristos?

Nu se știe! Cine știe? Zicem că e la cer, nu? Iar trupurile noastre vor fi asemănătoare trupului lui Hristos înviat, atât știm din învățătura Bisericii. Mai mult nu știm. Nu a văzut nimeni un trup ca acela al Domnului Hristos care a străbătut prin piatră și care a străbătut prin ușile încuiate.

Părinte, ne puteți spune ce deosebiri sunt între mântuire și desăvârșire?

Da. Mântuire înseamnă eliberare, scăpare de ceva care se împotrivește, de exemplu de păcat, de moarte, de suferință, iar desăvârșirea este deplinătate, e perfecțiune. Sunt trei etape în concepția ortodoxă: mântuirea, desăvârșirea și îndumnezeirea. Mântuirea e începutul în înțelesul că cel mântuit nu mai e stăpânit de patimi și de păcate. Citiți de exemplu în Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni, în prima epistolă în cap. 6 unde se spune: "Nu vă faceți socoteli greșite. Nici desfrânații, nici cei lacomi de avere, nici hoții, nici cei răi de gură, nici bețivii nu vor intra în împărăția lui Dumnezeu". Și după aceea adaugă: "Așa ați fost unii dintre voi dar v-ați curățit, v-ați spălat, v-ați îndreptat". Asta înseamnă că sunt pe calea mântuirii pentru că mântuirea de fapt este un proces, nu este un lucru care se realizează într-o anumită clipă. În orice caz, la Botez se consideră că omul e mântuit și că celelalte câte urmează sunt ale omului mântuit. Ei, mântuirea nu e totul, e undeva la început. Pe baza acestei situații noi, pe legătura aceasta cu Dumnezeu care se realizează în mântuire, omul înaintează în virtuți și merge spre desăvârșire. Desăvârșirea la care suntem chemați e desăvârșirea Tatălui ceresc, iar desăvârșirea Tatălui ceresc ne este prezentată de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: "ca să fiți fii Tatălui vostru Celui din ceruri care răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți", și la urmă zice "fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este" (Matei 5, 45-48). Sf. Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: "Îmbrăcați-vă cu iubirea care e legăura desăvârșirii" - deci tot iubirea o are în considerație în legătură cu desăvârșirea. Iar Sf. Isaac Sirul, întrebat fiind ce este desăvârșirea, zice: "o prăpastie de smerenie". Deci o smerenie fără sfârșit. Și pe considerentul acesta s-a ajuns la gândul că desăvârșirea trebuie urmărită mai ales în două lucruri, și anume în smerenie și în iubire. Dar desăvârșire în general înseamnă deplinătate. Să nu te mulțumești niciodată cu puținul pe care l-ai făcut, dar nici să nu te tânguiești că nu ai făcut destul, ci să fii angajat totdeauna spre mai mult și spre mai bine și spre mai frumos. Până ajungi la desăvârșirea fără hotar, că nu se poate spune că cineva, într-un moment dat, a ajuns la desăvârșire, la deplinătate, la perfecțiune și mai ales la desăvârșirea Tatălui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune că desăvârșirea e fără hotar. Și apoi - bineînțeles că lucrurile acestea nu sunt cu granițe între ele, până aici e mântuirea de aici încolo e desăvârșirea, toate lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viața duhovnicească - urmează îndumnezeirea care constă în lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai poate face.

În episodul pescuirii minunate după Înviere se specifică un anumit număr de pești. Are vreo semnificație?

153 de pești. Nu știu dacă are vreo semnificație. În Filocalie este la Evagrie Ponticul un cuvânt despre rugăciune care e constituit în 153 de capete. Are el, acolo, niște gânduri, dar nu știu. Poate să simbolizeze ceva dar nu știm ce anume. Și, de fapt, poate că nu atât se spune numărul, cât se arată minunea. Că zice: "Și atâția fiind, totuși mreaja nu s-a rupt". Asta o știu pescarii. Noi, care nu pescuim nu știm nici cât au fost de mari și nici când se rupe mreaja dacă sunt atâția sau atâția pești. Și totuși, fiind 153, mreaja nu s-a rupt. Înseamnă că de fapt numărul acesta se afirmă mai mult pentru a se scoate în evidență minunea, nu pentru simbolismul numărului.

 

25 iulie 1996


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.