Parintelui Iustin Pãrvu --- click pe aceasta imagine pentru a o mari

HOME -> Mari duhovnici romani -> Parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru-Voda


varianta cu diacritice românesti a acestei pagini

Parintele Iustin Pârvu

- isvor al demnitatii românesti -

Camelia Corban

 

“Dar daca adevarul nu ni se descopera prin iubire el este mincinos” (Ilarion Felea - Religia si cultura)

Cuvintele alese în motto nu sunt întâmplatoare, deoarece tema noastra încearca sa se construiasca pe temelia adevarului si cu toata iubirea pe care un român o poate avea pentru neamul sau, pentru eroii din trecut si de astazi, pentru toti românii, mai buni sau mai putin buni, mai curajosi sau mai lasi, mai demni sau mai putin demni, mai cinstiti sau mai putin drepti în judecata lor "Caci ale noastre-s toate si umbrele si hotii/ Si-n soarele dreptatii/ Sa ne iubim cu totii", asa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.

În peregrinarile prin Muntii Neamtului am avut prilejul sa cunosc un român - Staretul mânastirii Petru Voda, Parintele Iustin Pârvu. A-l întâlni pe acest om înseamna a ne reconsidera destinul. Se nasc noi întrebari despre existenta noastra în spatiul carpatic. Avem nevoie de o cunoastere corecta, în duhul adevarului, a ceea ce am fost si a ceea ce suntem noi, românii.

Nu putem sa începem a creiona un portret atât de curat fara, mai întâi, a face curat în sufletul nostru. Acum la ceasul de taina al coborârii printre noi a darului divin când totul se îmbraca în sarbatoare si noi, prin gratie si iubire, sa încercam sa fim mai buni pentru a ne învrednici a primi darul luminii.

Lumina sufletului sau este o oglinda magica în care ar trebui sa ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta privelistile desfigurate ale interiorului nostru cu bunatate si întelegere izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni limpede si simpla ca adevarul însusi. Parintele Iustin Pârvu este o Eminenta a Neamului Românesc si a credintei în Dumnezeu. Lumina sa strajuieste ocrotitor peste oameni si locuri. Marturia harica se revarsa peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializeaza gândurile, curata inimile si corecteaza aspiratiile. Adevarul curge lin, se separa în noi de parelniciile cu care ne înselam noi însine. În fata Parintelui nu ne mai putem minti. Toata murdaria noastra iese la suprafata si, mai mult, Sfintia Sa o curata cu marea-i bunatate si cu puterea harului ce salasluieste în el.

Nu scriu aceste rânduri pentru a lauda acest mare traitor în Duhul lui Dumnezeu, desi este un adevar care ne onoreaza sa-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insufla în noi esenta a ceea ce este dragoste de Neam si de Dumnezeu, demnitatea, nobletea si nemarginita daruire pentru oameni.

Parintele Iustin înlatura valul de prefacatorie si emfatica "vitejie" în fata propriei noastre constiinte. În aceasta lumina nu ne putem uita unii la altii. Apare în noi o smerenie binefacatoare si nu mai putem continua sa hranim constiinta noastra cu minciunile prefabricate de ignoranta decretata ca "titlu de onoare" de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodata al nostru ci al celor care au vrut sa ne fure bogatia, lumina si demnitatea).

 

De ce existenta Parintelui Iustin Pârvu ne pune în fata unui proces de constiinta?

Parintele Iustin --- clik pe imagine pentru a o mariPentru ca destinul sau se identifica cu cel al neamului nostru. Prigoana, napasta, loviturile, foamea, frigul, arsita, obida i-au transfigurat în fiinta Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, întelegerea, iertarea si nu au dat loc razbunarii, blestemului sau urii.

Pentru Parintele Iustin viata înseamna sacrificiul partii fata de întreg, a singularului fata de social si ne duce cu gândul la rugaciunea: "Îti multumesc Doamne, ca mi-ai oferit onoarea sa sufar pentru Neamul meu" asa cum spunea Petre Tutea (cu care a stat în închisorile politice). "Viata este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viata ar deveni totul, ea ar saraci pâna la desfiintarea spirituala a subiectului trupesc si moral pe care-l vesniceste" (Max Scheller). Parintele Iustin revarsa peste noi învesnicirea. "Sunt înfrângeri si sunt sacrificii care trezesc un neam la viata dupa cum sunt biruinte dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).

Generatiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trasaturi care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vada de slabiciune. Adevarul este semn "al slabei minti". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis dorinta de a trai frumos, a ucis lumina adevarului. Constiinta româneasca a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematica a logicii evolutive a valorii interioare omenesti - a spune adevarul înseamna o vina pentru care poti plati cu o pedeapsa aspra. Amenintarea exista si persista. Sintagma: "Ce folosesti daca spui adevarul?" îsi are si acum o aplicabilitate dureroasa. Pentru ca nu se poate constientiza ca ascunderea adevarului duce la involutie, amplifica raul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajarii într-un concurs al valorilor.

Si totusi mai exista în România oameni. Îi gasim în locuri modeste, nesemnificative, satui sa mearga împotriva curentului, cumintiti în entuziasmul lor de nenumaratele lovituri ale prostiei si platitudinii mediocritatii, sau iesind din subsolurile închisorilor ca niste spectre ale dreptatii si sfinteniei.

Care este modelul de român pe care am vrea sa-l veneram, sa fim mândri ca exista, acel om la care sa ne întoarcem mereu pentru a gasi izvoarele binelui si adevarului sublim, pentru a ne curati, lumina si desavârsi? Exista. Trebuie doar sa-i cautam, sa-i descoperim si sa primim marea bogatie de spirit si lumina pe care ei o revarsa spre noi - IATÃ OMUL!

 

Cine este Parintele Iustin PÂRVU?

Parintele Iustin binecuvantand --- click pe imagine pentru a o mari"Sunt un om liber si fac ce vreau. Nu ma tem de oameni." Aceasta sintagma rostita de Parintele Iustin în fata anchetatorilor comunisti l-a costat 5 ani de puscarie grea pe lânga cei 12 pe care îi facuse deja. În acest context libertatea îsi contura definitia ca "starea de libertate de pacat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualitatii si demnitatii românesti - Parintele Arsenie Boca si singura teama era cea de Dumnezeu pentru ca este singura nascuta din iubire care nu perverteste sufletul, cealalta frica, (de oameni) este expresia deformarii interioare a constiintei cu urmari distrugatoare.

Parintele Iustin, Staretul Mânastirii Petru Voda, s-a nascut în satul Petru Voda la 10 februarie 1919 într-o familie de tarani munteni si a crescut împreuna cu cinci frati si doua surori. La 17 ani a intrat în viata monahala la Schitul Durau mânat de o chemare sublima spre cele sfinte. Plaiurile nemtene, încarcate de rugaciune si fapte de vitejie ale stramosilor nostri, au sculptat în sufletul sau matricea valorilor fundamentale ale neamului neîngaduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cadea din aceasta forma pecetluita de Dumnezeu în sufletul sau curat.

Un chip de o seninatate siderala te întâmpina cu o privire calda si în acelasi timp patrunzatoare. Trasaturile fine, delicate, tinuta sprintena si eleganta, fac din Parintele Iustin o prezenta care încânta si bucura de la prima vedere. Dar ce ne farmeca este imensa lumina cu care ne învaluie prezenta sa. Este greu de tradus în cuvânt aceasta traire de bucurie si teama, de fericire si rigoare severa, de putere autoritara si duiosie tandra, de sobrietate pioasa si zâmbet sugubat, împaciuitor, de simplitate si imensa generozitate. Toate te cuprind si ramâi cu o comoara în suflet pe care vei încerca mereu sa o meriti pentru ca ti-a fost daruita fara vreo conditie, fara pret, nemarginita.

Viata Parintelui se prefigureaza între realitate si transcendent, între momente limpezi a caror asprime te cutremura neîndraznind sa te compari a fi într-o situatie asemanatoare datorita grozaviei suferintelor traite, si momente de sublim înaltator când însusi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernica peste cel aflat în grea cumpana, ocrotindu-l împreuna cu fratii sai întru suferinta si martiriu. Oamenii din Muntii Neamtului stiu multe despre Parintele Iustin. Este atât de iubit si respectat încât la rostirea numelui sau esti imediat ajutat si îndrumat. Se po-vesteste ca în anul cumplit al foametei - 1946, Parintele, care era diacon atunci, împreuna cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pamânturile arse de seceta prelungita. Slujbele lor întâmpinau disperarea si jalea si lasau în urma lor ploaia si bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasa si curata recunostinta. Acel convoi al sperantei si credintei a suparat autoritatile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l si chiar acuzându-l pe Parintele Iustin de "agitatie mistica".

Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma cursurile seminarului, Parintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi facut parte din Miscarea Legionara.

Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fara ura si partinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politica care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrina si a cucerit sufletele români-lor dornici de a-si pastra tara lor neîntinata de cancerul comunist. A defini aceasta miscare este o îndrazneala. De ce? Pentru ca ea a adus sublimul ceresc în inimile românesti umplându-le de speranta si încredere în "Forma cea mai înalta a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate patrunde, rational nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie si har, cu lacrima sufletului ofranda adevarului de Parintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânastirea Petru Voda.). Este nevoie si de suflet pentru a întregi cunoasterea - si acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit si rastignit pentru adevar. Câti dintre noi pu-tem duce aceasta cruce asa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevarat în acest ideal? Iata de ce este o îndrazneala sa rostesti macar asa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din balacareala în care a fost târâta de o dusmanie diabolica straina fiintei românesti. Noi românii nu avem voie sa ne tradam trecutul ci, pentru a continua sa existam, trebuie sa ni-l asumam. "Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Raul este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învataturi Duhovnicesti, pag. 132.)

Parintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreuna cu alti 68 de oameni, timp de o luna, în podul securitatii cu "dulaii la gâtul nostru, întinsi cu fata în jos". Iata ce spune parintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temnitei a fost cu mult zaduf, nu-ti dadeai seama de ce esti acolo; dar sa-ti dai seama ca nu mai esti nimic si sa te gândesti ce vei face - ce ai de aparat!…" Parintele avea de aparat chiar fiinta neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinteaza substanta prima a fiintei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu pretul vietii. Stim noi, oare, sa ne pastram sufletul? Ajuta-ne, Doamne, sa nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o punga de galbeni!

A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a tinut în interiorul închisorii numai în timpul noptii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenarii unor vinovatii care erau de fapt cea mai legitima si fireasca atitudine de om si de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "rusinea" judecatorilor, care în zelul lor, au dat condamnari atât de mari încât s-a sesizat si Gheorghiu Dej. Erau aceiasi care-i condamnasera pe comunisti în anii 1941-1945 si sperau, în van, ca acestia vor uita comportamentul lor. În final, parintele a primit 12 ani si a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca detinuti, tocmai pe zelosii judecatori. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mica, se zarea un apus de soare pe care cei 80 de detinuti înghesuiti în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urma de consolare în atmosfera înabusitoare din acele vagoane ale calvarului.

Privirea Parintelui Iustin se îndreapta cu o usoara nostalgie spre acele vremuri. O pace grava se lasa peste chili-a modesta în care padurea de brazi trimite o boare racoroasa si soarele care apune lasa sa cada peste noi o lacrima de sânge care ne înfioara. Parca am vrea ca parintele sa nu îsi mai aminteasca din suferintele traite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile grotesti ale închisorilor, ale celulelor înghetate, ale schingiuirilor de neînchipuit care macinau ca niste mori ale iadului tineretea, elanurile, iubirile, vietile unei generatii de români vinovati de a fi fost fii ai acestor pamânturi ale Gradinii Maicii Domnului.

Ce noroc ca începe slujba de seara. Rugaciunea calugarilor se revarsa peste poiana în care se ridica mândra Mânastirea Sfintilor Arhangheli si o mângâiere nevazuta ne aduce din nou linistea în suflete.

A doua zi pasim cu sfiala, dupa o îndelungata astepta-re, în chilia Staretului. Parintele este "îngropat în popor", dupa spusele unui prieten apropiat, adica din zori si pâna seara dar si o buna bucata din noapte, Parintele asculta necazurile oamenilor. Le alina durerile, le daruieste har si sprijin; sfatul întelept le arata calea dreapta. Pasurile lor sunt înfatisate în fata lui Dumnezeu prin pomenire zilnica cu multa credinta, în biserica, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc si un pat pentru a se odihni si mâncare pe gratis. Niciodata parintele nu osteneste sa asculte pasul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregatite. Mai întâi de toate sunt oamenii si necazurile lor. Si mângâierea lui nu e putin lucru.

Ne-am strecurat în chilia mica, îngenunchem cu smerenie în fata Parintelui si îl rugam sa ne mai povesteasca din odiseea infernului pe care a trait-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreuna cu un fost ministru al transporturilor si un general, fost atasat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stateau de 2 ani acolo si deja urmele dezumanizarii prin tratamentul aplicat acestor oameni îsi aratau spectrul: pielea cazuta, fetele trase, foamea atroce facea ca un cartof furat sa fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente graitoare pentru regimul ce avea sa-l înfrunte si parintele timp de doi ani si jumatate aici si multi alti ani în alte locuri la fel de terifiante.

Mare noroc a fost pentru Parintele ca, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scapat de o iminenta trimitere la Pitesti, caruia i se dusese vestea si în strainatate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat facând presiuni asupra autoritatilor comuniste sa opreasca nelegiuirile asupra detinutilor politici. Si asa a ajuns Parintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor detinuti la munci (acele munci care sa asigure totusi acelasi scop ca la Pitesti, exterminarea, desfiintarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credinta în Dumnezeu si în valorile fundamentale ale vietii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare si mancurtizare a neamului românesc, adica anihilarea noastra ca popor).

A învatat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era si el detinut si s-a putut organiza o munca eficienta în ciuda tuturor încercarilor de a se face imposibila supravietuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe niste criminali odiosi, instruiti fiind sa nu vorbeasca niciodata cu ei si militienii aveau aceeasi atitudine. Informatorii, dintre civili dar si dintre detinuti (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu"), creau o atmosfera de neîncredere si mai mare.

Cu timpul au început sa-si mai schimbe atitudinea. Într-o dimineata detinutii au gasit un militian cazut între abataje lovit fiind de o roaba în fata putului. Era aproape mort. Detinutii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut sa-l lase acolo si ar fi murit imediat). Au anuntat paza si a fost transportat la spital. În urma au fost imediat acuzati ca ei ar fi încercat sa-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, militianul revenindu-si, a povestit ca daca nu ar fi fost scos de unde cazuse singur lovit de un bolovan, la prima miscare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea fata de detinuti s-a schimbat simtitor.

Dupa aceasta întâmplare civilii au început sa aduca, pe ascuns, carti si ziare, vin si câte o bucatica de pâine (acestea au fost strânse cu mare grija de preoti (dintre detinuti) pentru sfânta împartasanie). Un informator a pârât si civilii milostivi au disparut - au fost si ei condamnati.

La începutul sutului, noaptea, se faceau rugaciuni. Din cei 5-6 detinuti unul ramânea la intrare si se ruga, fiecare lasa câte o ruga pentru cei dragi de acasa, pentru copii, pentru parinti, pentru sotii si pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Parintele ne spune: "Rugaciunile în adâncuri erau cele mai puternice si…traitoare rugaciuni".

Într-un an, de Sfintele Sarbatori ale Pastilor s-a organizat de catre detinuti Slujba de Înviere. Era o mare îndrazneala. Nimic nu supara mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii si oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu si rugaciunile.

Parintele ne povesteste cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote si, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de detinuti. S-a început Sfânta Slujba de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pamânt) s-a înaltat mai sus ca oricând ruga de mare taina…"În zeghe, în santuri cu apa acida, cu târnacoapele în mâini au trait cea mai frumoasa Înviere bine primita la Dumnezeu", si… Lumina a venit. Ca o minune, pâna la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securistii de sus si nimic nu a tulburat acel moment de gratie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a rasunat de la unii la altii, pentru câteva clipe detinuti si gardieni erau toti unul, fara deosebire s-au salutat crestineste. Uitând parca de groteasca misiune de calai, gardienii nu au putut opri harul sa vina peste ei toti - frati învrajbiti de fortele întunecate ale raului. Pentru o clipa acesta fusese îngenunchiat si lumina iubirii le-a încalzit inimile tuturor… Afara au fost întâmpinati cu mitraliere si paradoxal, au fost tinuti doar doua zile "sub cheie".

În fata dusmaniei si urii românii au raspuns cu iubire. S-au rugat si se roaga si acum pentru calaii lor. Bine ca neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfintenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe si ne ajuta aici sau în ceruri. Harul lor ne da putere si demnitatea de a înfrunta raul din noi si cel din afara noastra. Pe acesti oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Staniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Paraian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu si multi altii pe care îi putem întâlni la Petru Voda, la Pângarati, la Sâmbata de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Tara de tamâie si cer". "Dar noi nu suntem visatori ci lucratori ai lui Dumnezeu. Tara trebuie simtita si sfintita - prin noi oamenii care sa fim mai buni, mai smeriti, mai credinciosi, mai harnici si sa faurim Tara visurilor noastre" (Parintele Teofil Paraian - fragment dintr-un discurs tinut la TVR alaturi de o serie de politicieni, 22 August 2000).

Sunt fapte care ne obliga - atât cele din 1989, cât si cele care se aduna mergând mai înapoi în timp… Riscam sa ne risipim în neant. Meritam sa fim aruncati la groapa de gu-noi a omenirii daca vom continua sa scuipam în icoanele care ne vegheaza. Este important sa învatam din lectia istoriei - atât cea anterioara dictaturii comuniste, cât mai ales din "istoria noastra recenta."

În fiecare din noi exista si bine si rau depinde pe ce pozitie te asezi - iata pilda fiului risipitor - parintele s-a bucurat ca s-a reîntors si nu a mai luat seama la ceea ce facuse bine sau rau (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns sa ne recunoastem în noi raul si el nu mai exista - asa ne învata marii întelepti. Dar nu putem fi mai buni daca nu ne si silim de a ne face mai buni - "bunatatea nu vine asteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.

Exista în fiecare român un dor de lumina, de libertate, de adevar. Când omul este liber devine creativ. El transforma lumea prin idei noi care revolutioneaza gândirea si viata dând consistenta timpului.

"Veniti copii sa va binecuvântez!"

Ne despartim de Parintele Iustin cu o mare tristete care este în acelasi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiasca. Sa ne traiti Parinte Iustin multi ani înainte! Sa ne ajutati sa ne regasim pe noi însine români si crestini deopotriva uniti si demni.

 

[aparut în lunarul Permanete, anul IV, nr.3, martie 2001]



Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!


Copyright © 2004 Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.