Parintele Petroniu

HOME -> Mari duhovnici romani -> Parintele Nicolae Steinhardt


Pagina anterioara --- CUPRINS (Jurnalul fericirii)

29 August 1964

   Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.

   Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ’56.)

   Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.

   Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”).

   Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns".)

   - Poti sa nu pacatuiesti de frica. E o treapta inferioara, buna si ea. Ori din dragoste: cum o fac sfintii si caracterele superioare. Dar si de rusine. O teribila rusine, asemanatoare cu a fi facut un lucru necuvincios in fata unei persoane delicate, a fi trantit o vorba urata in fata unei femei batrane, a fi inselat un om care se increde in tine. Dupa ce L-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine.

Bucuresti, septembrie 1964

   Parintele Mina mi-a spus si repetat numele preotului la care urmeaza sa ma prezint daca ies din inchisoare. Numele acestui preot, in ziua eliberarii, il uitasem.

   Deindata dupa sosirea in Bucuresti, si-n timpul luptei mele cu plosnitele (doua deparazitari n-au avut rezultate si insectele nu s-au dat batute – armis suspectis pugnaverunt deinde victi se dediderunt – decat in fata verdelui de Paris, substanta cu numele plin de farmec si otrava ca-n Florile raului) ma chinui sa-mi reamintesc.

   L-am rugat pe nasul meu sa-mi gaseasca un preot, oriunde, si sa procedam fara amanare. V. [Emanuel Vidrascu] este insa prins si el de mii de griji si incurcaturi, stiu ca ma pot bizui pe el, dar vad ca va trebui sa astept si sunt nerabdator. Totul a mers atat de bine acolo, de ce n-ar merge si aici? E nevoie sa ma zbat.

   Mariana V. [Viforeanu] se bucura mult afland de botezul meu. A scapat de arestare si proces numai ca prin urechile acului. A fost anchetata si ea, retinuta trei zile – si a dovedit ca nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat si unui foarte destept om. (Recunoaste ca a citit Padurea interzisa si afirma ca imediat dupa aceea i-a dat foc: din declaratia aceasta nu iese.) Ii arat Marianei cum stau lucrurile cu mine. Deindata imi propune sa ma recomande preotului de la Schitul Darvari, duhovnicul ei.

   Schitul Darvari e o bisericuta de vis, in mijlocul unei gradini de roman semanatorist, si e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe langa Schit si facusem odata invierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate sa nu atraga prin gratia, micimea, linistea lui tupilata. Fascinosum.

   Primesc asadar fara a mai sta pe ganduri propunerea Marianei, si vad si in sugestia aceasta un fel de minune, un “rapel”, o chemare a trecutului si o implinire a sa. Decid a ma duce sa-l vad pe preot a doua zi. Cum il cheama? George Teodorescu, zice Mariana. Imi aduc aminte ca acesta era numele pe care mi-l dase parintele Mina.

   - Devotiunea mea particulara e Crucea.

   Crucea este esenta misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pamant.

   La Cruce se refera Domnul ori de cate ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie sa se boteze, la paharul pe care trebuie sa-l bea. Totul in cuvintele, tacerile si vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.

   Crucea pentru crestin (si sa nu pierd prilejul de a repeta, orice om e crestin): simbolul interferentei cerului cu pamantul, al spiritului cu  materia.

   Crucea este tiparul care, singurul, ne ingaduie sa intelegem taina lumii si a vietii, e singura cheie de care dispunem.

   Ferindu-se de semnul crucii, protestantii pierd din vedere ca el nu evoca numai un groaznic instrument de tortura (si nu intamplator chinul consta in tintuirea verticalitatii fapturii, in pedepsire Omului prin insasi pozitia sa specifica – luata-n deradere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu madularele in ptoza, vertical dar expus spre ocara), ci si repetarea constienta a integrarii noastre in semnificatiile ultime.

   Mai mult decat orice alt simbol, Crucea este desavarsita si completa imago mundi. O imago mundi simpla, integrala, care spune totul. Mai bine, draga doctore Al.-G. [Sergiu Al. George], decat complicatul si fastuosul Barabudur.

   - Thierry Maulnier: De vreme ce toate se termina, toate se termina rau.

   Proust catre doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.

   Arnold Toynbee: Cuvantul parohie – cu o rezonanta atat de locala, de intima, evocator de cuib si camin – e de la verbul grecesc care se talmaceste: a vietui printre straini.

   Concluzie: Rugaciunea in care sta scris ca patria noastra e in cer exprima un adevar elementar. A da crezare fericirii pamantesti e o greseala boacana, fara scuze.

   - Crestinismul e bucurie si reteta de fericire. E si asumare a durerii.

   Leon Bloy: “Stim ca stelele sunt mereu in acelasi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stari ale atmosferei par mult mai departate decat in alte momente, ori dau impresia ca sunt mult mai apropiate si seamana cu lacrimi gata sa picure pe acest pamant. Asa e si cu Dumnezeu. Bucuria il indeparteaza, pe cand amaraciunea il apropie si s-ar zice ca-l salasluieste in noi

   “Secretul suferintei nu i se va dezvalui pe deplin omului decat in ziua cand va intelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-si da viata si sangele pentru oameni si vede in vesnicul prezent al torurii prelungite pana la capatul istoriei lumesti ca oamenii nu raspund cu dragoste dragostei lui, ca fac totul pentru a o da uitarii si tot amana prin acest incapatanat refuz coborarea sa de pe cruce.”

   “Ii ceream sa ma invredniceasca de a suferi pentru fratii mei si pentru El insusi, cu trupul si cu sufletul. Ma gandeam insa la prea cinstite si prea curate suferinte care, imi dau bine seama astazi, ar fi fost tot bucurie. Nu ma gandeam la suferinta aceea draceasca pe care mi-a trimis-o si care consta in a se retrage in aparenta de la mine si a ma parasi, fara aparare, in mijlocul celor mai inversunati dusmani ai mei.”

   “Nu suferim decat fiind departati de Dumnezeu, dar suferinta aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune ca Dumnezeu este in acelasi timp Fericirea pierduta, cainata, si Suferinta, deoarece intoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul rastignit pana la implinirea veacurilor. Totul asadar sta sub semnul caderii, care-l preschimba pe om in fiinta a remuscarii, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeu insusi – Dumnezeu care nu poate fi decat al Bucuriei! – un Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care sta spanzurat pe lemn, Sfantul Duh care suspina si Maria, care plange pe Munte.”

   “De raiul pamantesc nu ne mai apropiem decat suferind si suferinta aceasta e singurul lucru care ne poate convinge ca pierduta Gradina tot mai exista.”

   - Propozitia lui C.G. Jung, “Nostalgia luminii e nostalgia constiintei”, o interpretez in sensul afirmatiei ca prostia nu are nimic de a face cu doctrina crestina.

   Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.

   - Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage

   - Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:

   - De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);

   - Incurajarile Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);

   - Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);

   - Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);

   (In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

   Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.

   O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).

   Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18).

1966

   Discutii cu evrei in casa verisoarei mele Vally.

   Admit, eventual, trecerea de la o credinta la alta. (Mai ales daca a fost constransa. Unii ma intreaba daca am fost cumva silit s-o fac, in inchisoare.) Cum de-am putut sa trec de la spirit la materie? Ar fi inteles sa ma inchin in duh altundeva, dar cum de ma pot impartasi cu paine si vin (cu “alimente” si din acelasi pahar cu toata lumea), cum de pot saruta icoane facute din lemn, chipuri cioplite?

   Si-mi zambesc subtire.

   Le zambesc si eu. Or fi ei stiutori, stiu si eu cate ceva: ca oamenii nu-s numai spirit ci si materie. Domnul e duh; dar s-a intrupat, carne s-a facut.

   Iata ca o religie atat de rationala si de socotita invoca suprematia intangibila a spiritului. Iata ca un Weltanschauung atat de ancorat in lumesc si in reusita se intimideaza dand de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasa tema si repulsie fata de materialitatea painii, vinului si icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent si laudativ despre lume decat adeptii lui Hristos! Si parca e si o tulburata, feciorelnica teama de a se  apropia de Dumnezeu, de a-I cere si a-I da prea mult, de a stabili prea intime legaturi cu El. Si cata freudiana mandrie: cum de-as cobori eu, om creat de Creator, pana la materie!

   Sunt insa dispusi sa ma inteleaga: ce-am facut am facut intr-un moment de mare si explicabila nefericire, deznadejde.

   Cand dau sa ma arat ca, dimpotriva, intr-un moment de inexprimabila fericire am facut ce-am facut, zambetele subtiri reapar, compatimitoare.

   Nu mai am ce spune. Zambesc, acum rezervat.

   Noi nu facem prozelitism, asta-I superioritatea religiei noastre. Asa incheie ei discutia. Nu-mi dau timpul sa le spun ca se falesc, vorbind adevarul. Lipsa aceasta de prozelitism (trecera la iudaism: nu numai foarte rara ci si foarte grea, cazul Palliere) e de fapt un rasism.

   - Heidegger cunoaste paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: “Orice om este intotdeauna infinit mai mult decat ceea ce ar fi daca ar fi numai ce este

   - Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?

   S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.

   Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.

   Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.

   Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)

   - Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.

   Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti.

   - Poate fi o asceza blanda si degajata, fara nici o legatura cu puritanismul bosumflat?

   Despre Sf. Francisc: “Suradea lumii si nu profita de ea.”

   Infranarea nu presupune simtaminte de ura si sila la adresa vietii. Gresit gandesc dusmanii crestinismului – ori si adeptii sai – ca nu se cere altceva decat sa urasti pacatul si raul. Crestinismul nu poate fi rezumat printr-o formula negativa si de ura, chiar daca negatia si ura au in vedere pe ale diavolului.

   Nu-i crestina, dar stie ce spune autoarea acestor randuri fundamentale: “Daca nu iubim viata pe seama noastra si prin altii, zadarnic incercam pe orice cale ar fi sa o justificam.” (Simone de Beauvoir).

   Si Hegel: “A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simti cufundat in totalitatea vietii.”

   - Convorbire cu Al. Pal. [Alexandru Paleologu].

   Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.

   Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.

   Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.

   Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-I El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile.

   Leon Sestov:

   “Pare-se ca exisa doua teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii sustin ca omul coboara din maimuta, altii ca a fost creat de Dumnezeu. Se cearta grozav. Eu unul cred ca se inseala si unii si altii. Teoria mea este urmatoarea: cei care cred ca omul coboara din maimuta, coboara cu adevarat din maimuta si alcatuiesc o rasa aparte, in afara rasei oamenilor creati de Dumnezeu si care cred si stiu ca au fost creati de Dumnezeu”.

Noiembrie 1968

   Floriana a fost astazi dupa-amiaza nasa la botezul nepoatei ei. A slujit parintele Sofian [Boghiu]. Maretia sobra a curtii manastirii Antim; intimitatea paraclisului (unde a fost savarsit botezul); cumintenia extraordinara a Domnicai, botezata; barba alba, glasul senin, gesturile foarte lente si hieratice ale staretului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez intr-o lunga, prelunga si parca dinadins prelungita ceremonie tainica si cutremuratoare, i-au dat adevaratul inteles, atat de fantastic: imersiunea intr-un cazan cu apa (simbol al mormantului) si semnul crucii fac dintr-o netrebnica faptura biologica o digenis, o fiica a Legamantului, o fiinta libera si nobila, vie. Floriana se inchina, crede intr-unul Dumnezeu, asteapta invierea mortilor, se leapada de satana, rosteste formulele cu asa seriozitate si convingere, cu o voce atat de ferma si calda, cu priviri atat de limpezi si indreptate numai inspre taramuri lipsite de suspinare, durere si intristare, cu o fata atat de luminata de nadejdi absurde, incat paraclisul – unde intr-un colt duduie o sobita, unde e lume putina si totul e tainic, intim, initiatic si gaocit – poarta inchipuirea inspre Optino si Athos si locasul pare a fi sala palatului de la Camelot in ziua aparitiei Graalului.

   Emile Male: frumusetea e pretutindeni, dar nu se dezvaluie decat dragostei.

Varatec, 1970

   Maestrul si Margareta de Mihail Bulgacov, recomandata staruitor de Pillat.

   Diavolul Behenoth, cu doi colegi, vine pe pamant, in Uniune, luand chip de motan negru care duce cu el un Primus [masina de gatit].

   (Zat! Ii spune taxatoarea, motanii n-au voie sa calatoreasca in autobuz!)

   Primusul acesta face toti banii si este cheia cartii, si e dovada genialitatii autorului.

   Pentru ca asa oameni, asa draci. Behemoth e un mare demon trist, un print razvratit al intunericului. Dar stie unde s-a intamplat a nimeri si – lepadandu-si mantia byroniana ori goetheana, mantia luciferica si somptuoasa – se da pe brazda si pe masura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a desparti, a batjocori) al civilizatiei sovietice dupa cincizeci de ani consacrati fauririi unei societati exclusiv preocupata de bunuri materiale si prosperitate, dupa cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stari.

   Cand dracii trec in zbor peste case si cu asmodeice puteri le ridica acoperisurile, ce se vede? Se zaresc siruri de coridoare unde, intoarse de la munca, gospodinele sovietice gatesc fiecare pe cate un primus masa de seara.

   Asta e comunismul! Asta si nu altul: tovarasul de la raion, spatiul locativ, certificatul de origine sociala, delatiunea obligatorie, cozile, primusul. In vreme ce un miliard si jumatate de imbecili, in occident, ofteaza, manifesta, rapesc, urla, scriu, se despoaie, isi lasa barba, fac dragoste in public, arunca cocktailuri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, masinuta cu gaz a saracimii.

   Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gandul miliardului aceluia si jumatate, cine sta sa se gandeasca, il apuca nebunia.

   Alt comunism? Daca s-ar fi realizat altundeva era altfel? Cand l-om face noi va fi altceva.

   Iluzii, prostii. Tot cu aceleasi elemente constitutive veti lucra. Tot acolo veti ajunge. Tot la rasism social, marxist nu mai putin decat leninist (desi ar fi, poate, om cumsecade, desi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ti face: esti cum esti, si cum altfel nu poti fi, trebuie asadar sa fii osandit).

   Asta e, nu altul. Razbunator. Mic. Imputit. Mahalagesc. Pizmas. Credincios al treimii: ura, banuiala, invidie. Cu gura de tsatsa si ura de sluga. Societatea bunei stari, unde bucataria e Primusul de pe coridor.

   Stiu ei, demonii, cum sa se intrupeze, nu intamplator.

Varatec, 1971

   In postul Santei Marii ma spovedesc parintelui Calinic.

   Printre altele: un fost coleg de puscarie mereu vine sa ma tapeze; duhneste a bautura si uneori imi arunca-n obraz povesti sfruntate: ca i-a murit copilul si ii lipsesc banii de inmormantare – mie care stiu ca nu e tata. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totusi o neliniste. Dar ce sa fi facut cu un betiv?

   Sa-i fi dat, ma intrerupe duhovnicul.Cand mai vine, da-i, nu-l judeca! Si eu – zice – am un prieten betiv, un nenorocit si cand vine pe aici il omenesc. Da-i!

   Cat de bine imi pare ca m-am facut ortodox.


Pagina anterioara --- CUPRINS (Jurnalul fericirii)



Aceasta pagina a fost ultima oara modificata
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Parintele Nicolae Steinhardt
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.