DIN ÎNVĂȚĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN

de Arhimandrit Sofronie

 

I. Despre cunoașterea voii lui Dumnezeu

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna și în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce și cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situație în parte datori suntem să căutăm a cunoaște voia lui Dumnezeu și căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieții noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viața dumnezeiască, cea veșnică. La cunoașterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârșiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârșirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general și ultim, iar omul, întâlnind în viața sa de zi cu zi o nesfârșită varietate de situații, adesea nu știe ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârșit bun, nu este destul să cunoaștem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa și pe aproapele ca pe sine însuși; mai trebuie încă și luminare de la Dumnezeunîn ce privește mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieții; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mișcat de această dragoste, săvârșește faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare și nu de desăvâr-șire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârșirii duce la nevoia absolută pentru toți a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire și ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârșirea dragostei, dar nici la desăvârșirea cunoașterii. O faptă ce izvorăște, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecințe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur și simplu greșite în situația dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptățindu-se cu buna intenție avută, dar aceasta nu este destul. Viața omenească este plină de astfel de greșeli. Iată pentru ce cel care iubește pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.

În practică aceasta se săvârșește precum urmează: tot creștinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situație o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoștiințele sale, toate ideile preconcepute, dorințele și planurile saleși o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenție în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naște în suflet după o asemenea rugăciune se primește ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaște voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu și să se învețe să se înțeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu...așa noi toți avem nevoie să ne învățăm să recunoaștem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăța, nu vom cunoaște niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârșită, îi premerge obișnuința cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenția în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa și să fie gata de orice jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui Hristos Însuși, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea pornit pe aceastăn cale va reuși numai dacă din experianță a cunoscut cum lucrează harul Sfântului Duh în om, și dacă în inima sa s.a înrădăcinat a anume mânioasă lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi și a săvârși sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înțeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic: “Cum grăiesc cei desăvârșiți?”; lui, cuvintele sfinților părinți: “plăcut-au Duhului Sfânt și nou㔠(Fap.15,28) îi vor fi familiare; el vaînțelege mai deslușit acele cuvinte din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum și din Noul Testament, undeeste vorba dreo asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; și se va apropia de adevărata înțelegere a felului în care vorbeau Apostolii și Prooroci.

Omul este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtășirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toți, fără excepție, ar trebui să meargă pe această cale; însă experiența vieții arată că aceasta nici pe departe nu este pentru toți , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înțeleg și urmează glasul patimilor care viețuiesc în suflet și care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieșire din această situație jalnică, și anume: a întreba pe părintele duhovnic și a-i face ascultare. Însuși Sfântul Siluan iubea această cale, o urma, o propovăduia și scria despre ea (cf. Sfântul Siluan - cap.Despre păstori și duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea cu tărie că pentru credința celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credința în realitatea tainei Bisericii și a harului preoției i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraamie schimbat la față, în chipul lui Hristos, strălucind în chip negrăit.

Plin de credința izvorâtă din har, Sfântul Siluan trăia realitatea tainelor Bisericii, dar reamintim că el găsea că, chiar omenește vorbind , adică în plan psihologic, este ușor să vezi foloasele ascultării față de părintele duhovnic; el spunea că atunci când duhovnicul, în slujirea sa, răspunde la o întrebare, acesta este liber în acel moment de patima care îl stăpânește pe cel ce întreabă, și, în virtutea acestui fapt, poate vedea lucrurile mai limpede și se află mai deschis influenței harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului va purta, în majoritatea cazurilor, pecetea nedesăvârșirii; dar aceasta nu este pentru că duhovnicul este lipsit de harul cunoștinței, ci pentru că desăvârșirea ar fi dincolo de puterea și de capacitățile celui ce întreabă. În ciuda nedesăvârșirii povățuirii duhovnicului, aceasta, primită cu credință și dusă până la capăt, va duce negreșit la o creștere duhovnicească. Această cale însă se închide adeseori, pentru că cel care întreabă, nevăzând înaintea sa decât un om , se clatină în credință și de aceea nu primește primul cuvânt al duhovnicului și i se împotrivește, opunându-i părerile și îndoielile sale.

Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia și pe care vădit îl asculta Dumnezeu.

Părintele Siluan l-a întrebat pe egumen:
- Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?
- Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotrivește, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună:
Părintele duhovnic, atunci când este întrebat, caută în rugăciune călăuzire de la Dumnezeu, însă ca om dă răspuns în măsura credinței sale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Noi credem, pentru aceea și grăim (2 Cor. 4, 13), dar în parte cunoaștem și în parte proorocim (1 Cor.13,9). În năzuința sa de a nu greși dând răspuns sau povățuind, el însuși se află sub judecata lui Dumnezeu, și de aceea, dacă se ivește o obiecțiune sau fie doar o împotrivire lăuntrică din partea celui ce întreabă, nu îndrăznește să insiste asupra cuvântului său sau să-l întărească ca fiind expresia voii lui Dumnezeu și, ca om, cedează”.

Această credință se manifesta foarte vădit în viața egumenului Missail. Odată el a chemat la sine pe un novice: părintele Sofronie (însuși autorul - n.tr.), încredințându-i o ascultare complicată și grea. Novicele a primit-o din toată inima și, făcând metania de cuviință, se îndrepta spre ușă. Dintr-o dată egumenul îl chemă înapoi. Novicele s-a oprit. Înclinându-și ușor capul și cu un glas liniștit și grav, i-a spus:

- Părinte Sofronie, nu uita: Dumnezeu nu judecă de două ori; de aceea, dacă vei face ceva în ascultare mie, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar mata ești liber de răspundere.

Dacă cineva se împotrivea câtuși de puțin unei hotărâri sau povățuiri a egumenului Missail, atunci acest mare bărbat nevoitor, în ciuda poziției sale de administrator, răspundea de obicei: Bine, faceți cum voiți , și nu își mai repeta cuvântul. Și Sfântul Siluan, dacă întâlnea împotrivire, de asemenea, imediat tăcea.
De ce? Pentru că pe de o parte Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silire, nici contrazicere, iar pe de alta, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea mare. Ea nu se poate cuprinde în cuvântul duhovnicului, care negreșit poartă pecetea relativității, nu își poate afla o expresie desăvârșită, și numai acela care primește cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecății proprii sau, cum se zice adesea “fără judecată”, numai acela a aflat calea cea adevărată, fiindcă el cu adevărat crede c㠓la Dumnezeu toate sunt cu putinț㔠(Mt. 29,26). Aceasta este calea credinței, cunoscută și adeverită de experiența milenară a Bisericii.

A vorbi despre astfel de lucruri, care constituie taina netainică a vieții creștine și care totuși depășesc hotarele vieții trândave de zi cu zi și obișnuita puțină experiență duhovnicească, nu este niciodată fără de primejdie, căci mulți pot să înțeleagă cuvântul în chip greșit și greșit să-l pună în practică, iar atunci, în loc de câștig, el poate naște daune, îndeosebi dacă cineva se apropie de această nevoință cu o prea mare și mândră încredere în sine.

Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns “din mintea sa”. El avea în amintire cuvântul Cuviosului Serafim de Sarov: “Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greșesc”, iar la aceasta se adăuga că greșelile pot fi mici, dar pot fi și mari.

Acea stare despre care vorbea părintelui Stratonic, și anume c㠓cei desăvârșiți nu grăiesc nimic de la sine... Ei grăiesc numai ceea ce le dă Duhul “, nu li se dă întotdeauna nici chiar celor care se apropie de desăvârșire, precum nici Apostolii, nici ceilalți Sfinți, nu întotdeauna făceau minuni, iar Duhul proorociei nu lucra întotdeauna la fel în prooroci, ci uneori cu putere mai mare, alteori însă se îndepărta de ei.
Sfântul Siluan deslușea limpede “cuvântul din experienț㔠de insuflarea cea de Sus, adică de cuvântul pe care “îl dă Duhul”. Și cel dintâi este prețios, dar cel de-al doilea este mai înalt și mai sigur (cf. 1 Cor. 7,6; 7,10; 7,12; 7,25). Uneori spunea cu încredere și cu hotărâre celui ce îl întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acesta să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu cunoaște voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu dezvăluie voia Sa nici sfinților, pentru că cel ce caută către aceștia, caută cu o inimă necredincioasă și vicleană.

După cuvântul Sfântului, cel care se roagă din toată inima trece prin multe și felurite stări de rugăciune: lupta cu vrăjmașul, lupta cu sine însuși, cu patimile, lupta cu oamenii, cu închipuirile; în astfel de situații mintea nu este curată și nimica nu este limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreuna cu inima stă neturburată înaintea lui Dumnezeu, când sufletul simte prezența harului în sine și s-a dat voii lui Dumnezeu, fiind slobod de lucrarea patimilor și a închipuirilor care îl întunecă, atunci cel ce se roagă poate auzi insuflarea harului.

Când cel ce nu are destulă experiență și nu poate desluși cu siguranță, “după gust”, lucrarea harului de cea a patimilor, îndeosebi a mândriei, se dă acestei lucrări, adică a căuta voia lui Dumnezeu prin rugăciune, atunci e de neapărată trebuință ca unul ca acesta să-l întrebe pe duhovnic, iar el însuși, în fața oricărei experiențe sau insuflări duhovnicești, până la judecata duhovnicului asupra acesteia să țină fără greș principiul nevoinței: “nici să primești, nici să respingi “.

“Neprimind” , creștinul se păzește de primejdia de a socoti lucrarea sau insuflarea demonică drept dumnezeiască și de a se obișnui astfel s㠓ia aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile cele drăcești” și să dea închinăciune dumnezeiască dracilor.

“Nerespingând”, scapă de altă primejdie, și anume: cea de a atribui lucrarea dumnezeiască dracilor și astfel a cădea în păcatul “hulei împotriva Duhului Sfânt” , așa cum fariseii atribuiau izgonirea dracilor de către Hristos puterii lui “Veelzevul, domnul dracilor” (cf. Mt. 12,22 -32).

A doua primejdie este mai înfricoșătoare decât cea dintâi, deoarece sufletul se poate obișnui în așa măsură să respingă harul și să îl urască și să-și însușească starea de împotrivire lui Dumnezeu, încât să se determine astfel până și în planul veșniciei și, ca urmare, acest păcat “nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,32); pe când în rătăcirea cea dinainte sufletul își poate recunoaște mai ușor greșeala și, prin pocăință, să dobândească mântuirea, deoarece nu există păcat care să nu poată fi iertat, decât păcatul de care nu ne pocăim.

Despre acest principiu cât se poate de important al nevoinței - “nici să primești, nici să respingi” - și despre felul în care se aplică în viața nevoitorului, ar trebui spuse multe, însă, deoarece în scrierea de față ne-am propus să vorbim numai despre situațiile esențiale, fără a intra în amănunte, ne vom întoarce la tema cea din început.

Cunoașterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune, în forma ei mai desăvârșită, este un lucru rar întâlnit, dobândit numai cu prețul unei îndelungi străduințe, al unei mari experiențe de luptă cu patimile, după multe și grele ispite de la draci pe de o parte, și multe izbăviri de la Dumnezeu pe de altă parte. Însă rugăciunea din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună și de neapărată trebuință tuturor: și mai marilor, și ucenicilor, și bătrânilor, și tinerilor, și celor ce învață, și celor ce sunt învățați, și părinților, și copiilor. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toți, fără excepție, independent de rang sau de stare sau de vârstă, întotdeauna și în toate, fiecare așa cum știe, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puțin câte puțin, fiecare să își apropie calea sa de calea sfintei voințe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârșirea.


II. Despre libertate

De neajuns și de nedefinit în ceea ce privește izvoarele ei, temeiurile ei cele veșnice, viața duhovnicească simplă și una în esența ei - nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconștientul”... însă acest cuvânt este lipsit de înțeles aici nedefinind nimic mai mult decât relația dintre conștiința reflexivă și acea lume care se află dincolo de limitele ei.

Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observației și controlului nostru lăuntric, viața duhovnicească ni se înfățișează sub două aspecte, și anume: ca stare duhovnicească sau trăire și ca conștiință dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viața de zi cu zi, în realitate constituie una și aceeași viață, de nedespărțit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinței, toată starea duhovnicească este nedespărțit legată de conștiința dogmatică corespunzătoare ei. Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înțeleg care era conștiința dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune și mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.

Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta și marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noștri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conștiinței lui dogmatice.

Sfântul Siluan spunea și scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om și că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-și atinge țelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh și din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toți se mântuiesc. Însuși Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morții pe cruce.

Și Maica Domnului purta aceeași durere pentru oameni în inima ei; și ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Același Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor și Sfinților Părinților noștri și păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” - Sfântul Siluan).

A mântui, cu adevărat creștinește, nu este cu putință decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-și poate afle locul aici. În năzuința ei de a mântui pe toți, dragostea se lasă dusă până la capăt, și pentru aceasta ea îmbrățișează nu numai omenirea care trăiește acum pe pământ, ci și pe cei care au murit, și însuși iadul, și pe cei care mai au încă a se naște, adică pe întregul Adam. Și dacă dragostea saltă și se bucură văzând mântuirea fraților, atuncea plânge și se roagă când vede pierzania lor.

Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toți oamenii? Și unde găsești o asemenea dragoste ca să devii una cu toți. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toți, precum zice Domnul. “Ca toți una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toți avem o singură fire, și de aceea, firesc ar fi să iubim pe toți; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei - este mare și biruitoare, dar nu până la capăt. Există în ființa omului un anume domeniu unde până și dragostea își află o limită, unde până și ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?

Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală și atât de mare că nici însăși jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruință.

Domnul a zis: “Și Eu, de mă voi înălța pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toți voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduiește “pre toți să tragă la Sine” și pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până și acestei dragoste desăvârșite și acestei jertfe desăvârșite, cineva - nu se știe cine și de vor fi mulți sau puțini, iarăși nu se știe - poate răspunde cu refuz, chiar și în planul veșniciei, și să zică: dar eu - nu vreau”.

Și acestă înfricoșătoare putere a libertății, cunoscută în experiența duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toți, până și diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conștiință origenistă nu poate naște asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.

Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El știa că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotțiitorul. El știa că smerenia lui Hristos și acea dragoste pe care o cunoscuse și de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh - Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt știa că Dumnezeu este dragoste nețărmurită și milostenie fără margini, și totuși, cunoștința acestui adevăr nu l-a dus la gândul c㠓până la urmă, toți, neapărat se vor mântui”. Conștiința putinței pierzaniei veșnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, și aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertății omenești.

Esența libertății absolute constă în aceea că în afara oricărei dependențe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îți determini tu însuți, în toate, ființa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să își zidească ea însăși ființa proprie, să se determine pe sine însăși în toate, însăși să devină dumnezeu, și nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simți o anume dependență.

Fericitul Siluan zicea că și această ispită se biruiește prin credință în Dumnezeu, precum și orice altă ispită. Credința în Dumnezeul cel bun și milostiv, credința că El se află mai presus de orice desăvârșire, atrage harul în suflet și atuncea nu-și mai găsește loc simțământul îngreuietor al dependenței. căci sufletul iubește pe Dumnezeu ca pe Însuși Tatăl lui și trăiește prin El.
 

III. Despre nepãtimirea dupã asemãnarea lui Dumnezeu

Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se împărtășește omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este și țelul ultim al nevoinței creștine.

Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva și realitatea înțelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înțelege o “dezbrăcare” a vieții? Nicidecum. Nepătimirea, în înțelesul creștin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de ființă, ci a se înveșmânta cu o viață nouă, sfântă, veșnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “... noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaț㔠(2 Cor 5,4).

Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjește spre o împărtășire vie și adevărată cu Dumnezeu pe care-L știe a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viața lumii și a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absență de mișcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunțăm aceste cuvinte și în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, și cu aceasta se naște un șir întreg de nedumeriri: mișcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Ființa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?

Dumnezeu este întreg viață, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii și al morții, întunericul neștiinței, al neființei sau al răului, întunericul nedesăvârșirilor și contradicțiilor lăuntrice nedepășite, al surpărilor și izbucnirilor ființei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieții dumnezeiești este o plinătate fără de sfârșit și fără de început a ființei, care exclude orice fel de evoluție a devenirii (teogonie).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viața făpturii. Dumnezeu iubește, miluiește, împreună-pătimește, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Ființa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuiește ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viața fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfășurarea vreunei evoluții în Însăși Ființa dumnezeiască.

Dumnezeu trăiește toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că și în Însuși Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuși și ar fi rămas nedepășit.

Dumnezeu iubește lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă și chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Ființa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârșește tot așa de nepătimitor, precum îmbrățișează simultan și fără desfășurare, în veșnicia Sa, toate desfășurările și înșiruirile vieții făpturii. În Dumnezeu, momentul static și cel dinamic formează un tot așa de desăvârșit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.

Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înțelege pe aceasta nu ca o “indiferență rece”, ca o “detașare de o existență iluzorie”, ca o contemplație “dincolo de bine și de rău”, ci ca viață în Duhul Sfânt.

Cel nepătimaș este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos viețuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieți care naște în om noi simțiri sfinte, noi gânduri dumnezeiești, noua lumină a înțelegerii (“rațiunii”) veșnice.

Sfinții Părinți ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obșteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru nețărmurita nețărmurire” (Ava Talasie 1,56).
 

IV. Despre păcat

Ce este păcatul în înțelesul creștin al cuvântului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovnicești a omului. Esența păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viața dumnezeiască, veșnică, cea pentru care a fost făcut omul și către care este chemat în chip firesc, adică prin însăși firea lui.

Păcatul se săvârșește în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârșit, el se răsfrânge asupra stării sufletești, precum și a celei trupești a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârșit; el negreșit va ieși afară din hotarele vieții lui individuale și va împovăra cu răul său viața întregii omeniri, și, în consecință, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoșului nostru Adam a avut consecințe de însemnătate cosmică, ci și tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, așa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârșit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viața cea veșnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuținării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobișnuita subțirime a minții sale lăuntrice și deosebita sa intuiție duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta și în tot restul vieții sale, era excepțional de adâncă și de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, și de aceea și pocăința lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simțea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toți.

În căința sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care ușor o dă Dumnezeu, poate și numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, așa încât sufletul să simtă deslușit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putință, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic și de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experiență. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu și a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conștiința că scârbește pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând și smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferințe ale conștiinței care greșește împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaște dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinți, dacă a săvârșit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela știe cât de nesuportat poate fi chinul conștiinței; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relațiilor sufletești nu este decât o palidă umbră în comparație cu relațiile duhovnicești cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, și, într-un chip neînțeles nouă, i-a dat să cunoască esența păcatului atât de adânc și de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului și dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul și i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului și să vadă pe Fiul Omului întru împărăția Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).
 


Traducere de Ierom. Rafael Noica


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2002, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.