varianta cu diacritice românesti a acestei pagini

Despre fidelitate

sau

cuvânt bãtrânesc pentru cei tineri

 

Singur cu el însusi, singur pentru el însusi, contele se lupta cu sine…Se afla pur si simplu în pericol de moarte. Iatã soarta omului cu adevãrat vrednic de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însusi…Tot urmãrind actiunile bogate-n putere si-n hotãrâre ale insului împotriva lui însusi am izbutit sã înteleg cã mereu cunoasterea de sine presupune un fel de rãzboi împotriva sinelui si-un soi de rãmãsag pus pe partea sublimã a eului.

Alain - comentariu la un text de Stendhal

 

Dintre virtuti, fidelitatea (ori credinciosia, cum îi spun de preferintã poporul si scriitorii români) e mai putin evocatã decât celelalte. A jura ceremonial ori lãuntric credintã unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnã a te lega sã-i fii întotdeauna leal si devotat si oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implicã un raport cordial si personal chiar fatã de o abstractiune: o statornicie, o nestrãmutare, o cãldurã. Te arãti demn de încredere absolutã în orice împrejurãri, la bine si la rãu, în ceasuri de îndoialã, în vremuri de restriste, la mari primejdii, în mlastinã si pe grohotis, când se înfiripã clipele deznãdejdii. Dacã acel cãruia, nepripit, i-ai fãgãduit credintã nu mai crede în el însusi ori în cauza pentru care luptã (ori în modul de viatã, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totusi, sã poatã crede, sã preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stãruinta, vioiciunea care pe el l-au pãrãsit, sã-i devii tu lui cãlãuzã si stâlp de întelepciune, toiag, cetate întãritã, luminã, înger pãzitor.

Întreaga filozofie a vietii sociale si morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însã amploarea unei semnificatii practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legãturã de ordin mai întîi etic între suzeran si vasal. Raportul a sfârsit prin a se degrada , a-si pierde sensul initial de întrajutorare si a lua aspect de exploatare a servului de cãtre senior, de înghetare si oficializare a ierarhiei sociale. Dar la început nu a fost asa: jurãmântul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, sustinere, bunãvointã si fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleasi efecte. În societatea japonezã, de-a lungul multor veacuri i s-a pãstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul busido fidelitatea neconditionatã fatã de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplã în legenda celor patruzeci si sapte de ronini). În obstea traditionalã româneascã, precum cãrturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precãdere asupra justitiei, tot asa credinciosia se bucurã de o mai mare veneratie decât îndatoririle cu temei strict legal.

Fidelitatea îmbracã si forma respectului fatã de cuvântul dat. De aceea G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin: germanii atacaserã Belgia în contradictie cu statutul neutralitate al tãrii acesteia, statut pe care-l iscãliserã si chezãsuiserã si ei. Au încercat sã dreagã lucrurile spunând cã li se opune doar o fituicã, o hîrtoagã, un petic de hârtie. Dar Chesterton: pasãrea prin cântul ei se identificã si-si dobândeste farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat. Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însã modul acesta modest de înregistrare a unor vointe si hotãrâri putea fi transformat prin respectarea sa de cãtre cei în cauzã în simbol de tinutã si cavalerism. (Nesãbuita grãire a lui Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slãvite de Wagner în muzicã si de Nietzsche în proza poeticã).

În aceeasi ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri: a-si plãti neapãrat datoriile de onoare (adicã lipsite de probe juridice) si a privi cu usurãtate cele pentru care existã o politã sau alt act doveditor. De asemenea formula întrebuintatã în India atunci când era colonie britanicã: spre a întãri o fãgãduintã ori o conventie, negustorii adãugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinserã a considera neîndoielnic legãmântul oral venit din partea unora care tineau de o natiune ocupantã însã nu fãrã exemplarã cinste si soliditate în relatiile particulare ale vietii zilnice.

*

Literatura universalã dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundã în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, as zice, pe notiunea aceasta pe care o numeste die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduiosãtoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie si zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio fatã de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput sã o recunoascã drept o capodoperã), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofiterul din Demonii), la Bernanos (minuata figurã a personajului central din Jurnalul unui preot de tarã:acela fidel menirii sale).

Fidelitatea se opune înselãtoriei, perfidiei, fãtãrniciei, minciunii, versalitãtii, verbozitãtii, trãdãrii. De unde si dispretul total fatã de trãdãtori chiar când se întâmplã sã serveascã interesul celui cãtre care vin: dovadã rãceala manifestatã de împãratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Frantei Francisc I. Dovadã modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadã odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivã, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însotit pe Napoleon la Sfânta Elena, si a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admiratia autorului contemporan (imensa lui admiratie) pentru sãrmana tãrancã Matriona: nu stie decât sã slujeascã, sã se jertfeascã, sã nu-i pese de sine, spre a rãmâne fidelã consãtenilor ei.

Fidelitatea însã nu se confundã cu încãpãtânarea în teorii si idei, e o calitate exclusiv moralã. Printre creatiile spiritului omenesc, stiinta e cea mai putin “credincioasã”. La fiecare sutã de ani (ori si mai repede), stiinta – sub presiunea observatiilor, experientelor, logicii si gândirii – se schimbã fundamental, se contrazice fãrã a sovãi ori a se rusina. Ceea ce nu înseamnã cã nu e si ea fidelã, sui generis: fidelã principiului ei de bazã – permanenta reconsiderare a teoriei si grijulia verificare a concordantei ei cu faptele.

În stiintã, asadar, fidelitatea nu înseamnã imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invariantei, a statorniciei în hotãrâri, a râvnei ferme si solicitudinii neobosite fatã de prieteni, a neclintirii fatã de crez si de cuvântul dat.

Fidelitatea nu-i lipsitã nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferã exemplul unui prigonit de magii solari persi; de dragul pãstrãrii marii sale averi, îsi leapãdã credinta. Când i se cere sã convingã si pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci sã-i ucidã. Se supune. De moarte totusi nu scapã, cãci marele mag vrea sã-i rãpeascã avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viata, bogãtia, cinstea. Cinstea, mai ales; fata, omenia.

Deoarece cui i se cere, în cele din urmã, omului sã fie complet fidel? Lui însusi, conditiei sale de om, de fiintã gânditoare si cuvântãtoare a cosmosului. Iatã principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Si ce înseamnã a-ti fi tie însuti fidel, conditiei tale de om? A nu sãvârsi nimic de care sã-ti fie apoi scârbã ori rusine; a respecta demnitatea si libertatea celorlalti; a contribui, pe cât îti este dat, la mentinerea sau îmbogãtirea prestigiului singurei (pânã la proba contrarã) fiinte constiente din univers.

A nu te huli pe tine însuti, a te controla cu strãsnicie, a nu batjocori duhul care sãlãsluieste în tine si în semenii tãi, a nu stirbi întru nimic nivelul de civilizatie si culturã la care a izbutit sã ajungã omenirea contemporanã tie. De faci asa, prin însãsi a ta fidelitate, dupã cum spune Blaga, pãmântul devine transparent, cerul megies, roadele muncii si cugetului purtãtoare de sfintenie. Îti vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea eticã a destinului omului pe pãmânt si al omenirii în cosmos reprezintã forma supremã a fidelitãtii, singura de altfel, nesupusã relativitãtii si vicisitudinilor istorice.

Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare si curãtiei sufletesti pare a fi tineretea. Alcãtuitorii ei încã n-au avut prilejul sã-si murdãreascã mâinile în lungul frecus cotidian al vietii. Fidelitatea, curajul, imaginatia nu s-ar zice cã sunt irealitãti, fantezii. E perioadã numitã a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da întelesu-i filosofic, restrictiv, ci catã a fi luat în acceptiunea sa cea mai largã si mai popularã, care-l confundã cu mãrinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflãcãra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoialã, a dispretui compromisurile.

Nu par a mã exprima într-un limbaj ajuns sã provoace sila unui trecut prin experiente si încercãri de naturã a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte si sfaturi bãtrânesti care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramã sunãtoare si chimval zãngãnitor? Numai cã nu de pe pozitii de asa-zisã întelepciune bãtrâneascã îndrãznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânãrã încã sãlãsluitoare în adâncul sufletului meu din belsug zdrumicat de esecuri si erori. De pe pozitii de egalitate atrag atentia celor tineri asupra valorii fidelitãtii, antidot al propensiunii vietii de a uza, spãlãci si apoi sterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacã nu vor sã cunoascã adulta amãrãciune sub forma-i corosivã, pentru nimic în lume sã nu îngãduie, sã nu usureze ivirea unui hãu între anii tineretii si anii maturitãtii ori bãtrânetii. Durere mai asprã e greu de conceput. (Si nu este nevoie ca focul fãrã de materie sã ardã toate pãcatele din om: desigur nu; sunt însã unele de care, orice ar fi, trebuie sã te tii cu încrâncenare departe: santajul, trãdarea, delatiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Pãstrarea continuitãtii nu se efectueazã în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezãtor. Cred cã bine îi stã omului sã rãmânã fidel pãrtii nobile a sinei; mai lesne sã fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricãrui homo mãcar nitelus sapiens a se face de baftã si de ocarã fatã de eul sãu cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simtit pãmântul transparent si cerul megies.

 

Nicolae Steinhardt

(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118)


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Nicolae Steihardt de la Rohia
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.