varianta cu diacritice românesti a acestei pagini

Suflet de rob

(sau taina libertãtii)

 

Comentându-i pe Hegel si Platon, filosoful englez Karl R. Popper observã cã pentru amândoi "oamenii care se supun unei forte superioare sau nu mor mai degrabã decât sã se supunã unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnãscuti care n-au parte decât de ceea ce meritã".

Asertiunea i se pare lui Popper exageratã si reactionarã. Sã-mi fie îngãduit a crede cã nu-i câtusi de putin asa. Oare progresul se confundã cu lasitatea? Sunt rãzboiul defensiv si legitima apãrare nãscociri ale mintii retrograde? Nu voi înceta sã tot repet - luând asuprã-mi riscul de a fi socotit maniac si obsedat – cã taina libertãtii nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (si datoria) sã se apere, a ceda agresiunii ori santajului nu înseamnã altceva decât a te învoi cu sclavia. Faimoasele "împrejurãri" (subînteles: atenuate, justificative) nu-s decât pretexte, scuze ori siretlicuri ale miseliei (în întelesul vechi al cuvântului, ba si în cel nou), frazeologie cu iz si pretentii sociologice, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple.

Santajul, dintre toate, e fãrãdelegea cea mai odioasã si mai respingãtoare (alãturi de turnãtorie), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l rãspândi, a i te face pãrtas. Hegel si Platon au deplinã dreptate, formularea lor este asprã însã diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistã când e atacat ori individului care pentru a scãpa cu viatã (ori nerãnit ori nebãtut) dã ascultare pretentiilor unui bandit li se potriveste de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu si lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mã satur a-l cita: "Trebuie sã stii sã plãtesti: dacã vrei sã fii liber se impune sã nu-ti fie fricã de moarte."

Dar întelepciunea? Nu-si însuseste ea adagiul "capul plecat sabia nu-l taie"? Nu cred cã întelepciunea – care este mai bunã decât pietrele pretioase si locuieste împreunã cu prevederea si stãpâneste stiinta si buna chibzuialã – va fi propovãduit vreodatã asemenea ineptie, care e si falsã. Istoria ne aratã cã de nenumãrate ori capetele plecate au fost tãiate, nãpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporanã ne oferã pilda lui Karl Severing si a social democratilor germani care la 20 iulie 1932 au gãsit de cuviintã sã aplice dubioasa zicalã –consecintele se cunosc.) "Plecãciunea" (închinarea, cedarea, capitularea imediatã) iscã – de data aceasta fãrã gres – alt rezultat: mãreste pretentiile adversarului, îi dã acestuia un surplus de energie, de nerusinare, de tupeu. Totodatã ea semnificã pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilã se aplicã în toate cazurile de cedare: neluptãtorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilectie, departe de a-si fi asigurat linistea va ajunge, ca si consumatorul de stupefiante, la o stare de totalã dependentã si-si va sfârsi mizerabila viatã ca sclav al unui gangster obraznic si nesãtios, la consolidarea puterii cãruia va fi contribuit si el, victima.

Se poate ca expresia "suflet de rob" sã parã oarecum melodramaticã si sã li se înfãtiseze unora ca legatã de "idealism". Aprehensiunile acestea sunt fãtarnice, temerile acestea tintesc sã discrediteze un adevãr absolut: a ceda santajului ori a negutãtori compromisuri cu el e totuna cu pregãtirea bilantului unde în debit va figura pierderea totalã a libertãtii poporului sau omului care nu au vrut sã reziste si sã grãiascã rãspicat: nu. Mai existã o lege a santajului care trece neluatã în seamã: cã de foarte multe ori santajistul nu depãseste stadiul amenintãrilor si cã în fata împotrivirii se fâstâceste si dã cu bâta-n baltã. Santajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea santajutului, santajul e o piesã (neagrã ar zice Anouilh, blakmail zic englezii) care nu se poate juca de unul singur. Opresorul si oprimatul alcãtuiesc un cuplu. De aceea defectiunea amenintatului rãstoarnã situatia cu desãvârsire si îl pune pe agresor într-o situatie disperatã.

Dar legea fundamentalã a tãrãseniei (cine ar putea sã o conteste?) sunã tragic: într-adevãr, a rosti nu a te împotrivi, implicã asumarea unor riscuri grave si o dispozitie spiritualã eroicã: hotãrârea de a-ti hazarda viata mai bine decât a te lãsa ferecat în lanturi mai mult sau mai putin vizibile, a-ti "pierde fata", a merge de bunã voia ta în piata unde se vând sclavi si suflete moarte. (Cãci batjocoritorul, "îmblânzitul", cãlcatul în picioare îsi pãstreazã trupul , sufletul desigur nu, sufletul se lasã pãgubas de atare sot.)

Bine este a lua aminte la încã un fapt: chiar dacã santajul nu se va repeta (ceea ce e putin probabil, dat fiind cã tinde a se transforma în obicei), cedantul rãmâne în primejdie – în conditie de receptivitate de-a pururi sensibilizat – pentru cã si la el lasitatea se face regulã de purtare si reflex conditionat. O singurã cedare e deajuns ca sã-l inoculeze pe respectivul ins: din clipa aceea si pânã la cea din urmã el rãmâne sclav virtual.

Nu s-ar zice, asadar, cã Hegel si Platon au cuvântat cu exagerare si dispret aristocratic. Sunt în lumea aceasta comunitãti sau oameni dispusi a consimti violentei, a se încovoia, a nu zãri scara pe care vor fi siliti sã coboare mereu mai adânc în hãul abjectiei. Despre acestia si acestea presupunerea realitãtii unui "suflet de rob" îsi aflã confirmarea. Orice argutii sunt irelevante si incongruente. Unica armã de nãdejde împotriva santajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington cãtre ziaristul care-l ameninta cã va tipãri niste scrisori de dragoste compromitãtoare pentru duce: publicã-le si du-te naibii.

Dar când treaba nu se mai exprimã în parole de vodevil ci e de-adevãrat pe viatã si pe moarte? Când pistolul e lipit de tâmplã ori de ceafã? Ei, atunci regula jocului nu se schimbã, doar miza, brusc devenitã hamletianã, cumpãnitã între existentã si contrariul ei. Iar câstigãtor nu va iesi decât cel cãruia nu-i e teamã de moarte ori este în orice caz destul de tare ca sã actioneze ca si cum nu l-ar cerca spaima, biruinta putând fi obtinutã de cele mai multe ori si în felul acesta.

 

Nicolae Steinhardt

(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.190-192)


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Nicolae Steihardt de la Rohia
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.