Parintele Teofil Paraian

HOME -> Mari duhovnici romani -> Parintele Teofil Paraian -> Cuvinte catre tineri


IN FATA VIITORULUI

 

Mânãstirea Brâncoveanu
28 martie1998


 

Mi­am propus sã vã vorbesc astãzi despre viitor si despre pregãtirea pentru viitor si am formulat tema "În fata viitorului". Deci, cum stãm noi în fata viitorului, cum ne putem pregãti viitorul. Cred cã e o temã care merge pentru tineri în special, pentru cã ei au în fatã viitorul, spre deosebire de bãtrâni, care au în spate trecutul. O deosebire existã, în sensul cã oamenii în vârstã si­au realizat într­un fel viitorul, iar viitorul în aceastã lume începe sã se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstã, bãtrânii, nu mai au preocupãri de viitor, asa cum au copiii si în special tinerii.

Orice om vine pe lumea aceasta cu fata spre viitor. În limba greacã cuvântul om se exprimã prin cuvântul antropos care înseamnã "privitor în sus", de la ano atrin, adicã o fiintã care priveste în sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea ce­l caracterizeazã pe om este faptul cã are în vedere altceva decât pãmântul sau nu numai pãmântul. Deci, omul este fiinta care priveste în sus. Poate sã priveascã si în jos, dar pozitia lui fireascã este de privitor în sus.

Poate cã s­ar potrivi foarte bine ca definitie a omului si "privitor spre viitor". De ce? Pentru cã dupã ce trecem de viata neconstientã, dupã ce intrãm în viata constientã, dupã ce începem sã ne angajãm la ceva pentru existenta noastrã, pentru noi, suntem preocupati cu vremea, si în mod deosebit - de viitor. Cãutãm sã ne formãm un viitor. Ne gândim la viitor, ne pregãtim pentru viitor. Important este de stiut cum anume ne putem pregãti pentru viitor, cum trebuie sã gândim viitorul, ce trebuie sã facem ca sã avem un viitor asa cum ni­l dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintã în primul rând Evanghelia si apoi învãtãtura Bisericii noastre, rânduielile de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religios­moral; iar din punct de vedere al cunostintei, ne pregãteste scoala. Cei mai multi oameni au în vedere viitorul aici, pe pãmânt, se angajeazã în fata viitorului sau se angajeazã pentru viitorul lor - prin scoalã, prin culturã. Bineînteles cã si cei care se angajeazã din punct de vedere moral nu pot sã facã abstractie de culturã, nu pot sã nu facã scoalã sau pot si sã nu facã scoalã dar, în cazul acesta, pregãtirea lor nu este o pregãtire pentru un viitor cu tentã intelectualã.

Ne­am pomenit în lumea aceasta trãind. Nimeni nu stie de ce a venit în lumea aceasta. S­au fãcut anumite afirmatii, se pot face afirmatii diferite, dar pe viatã nu este scris nimic. Asa cã am putea zice pur si simplu: trãim pentru cã ne­am pomenit trãind si nu stim cum ar fi dacã n­am trãi. Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiintã la fiintã, din neexistentã la existentã. Suntem o existentã, o existentã umanã. O existentã în care am adus împreunã cu existenta fizicã, biologicã, si o existentã de altã naturã, si anume, zicem noi, o existentã spiritualã.

Cei care credem în Dumnezeu, cei care tinem seama de Dumnezeu, cei care am fost educati în lumina cunostintei de Dumnezeu, stim si auzim la sfintele slujbe cã am fost adusi din nefiintã la fiintã de Dumnezeu. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintã m­ai zidit si cu Chipul Tãu cel dumnezeiesc m­ai cinstit", spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintã m­ai zidit". N­am fost si sunt; sunt, pentru cã din ceea ce n­am fost m­ai adus Tu, Doamne, sã fiu. Mi­ai dat fiintã, mi­ai dat existentã. Nu numai existentã mi­ai dat, ci mi­ai dat si Chipul Tãu cel dumnezeiesc. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintã la fiintã m­ai zidit si cu Chipul Tãu cel dumnezeiesc m­ai cinstit. Dar pentru cãlcarea poruncii iarãsi m­ai întors în pãmânt, din care am fost luat. La cer dupã asemãnare mã ridicã, cu frumusetea cea dintâi iarãsi împodobindu­mã". Aceastã alcãtuire ne pune deodatã în fata trecutului, a prezentului si a viitorului.

Am învãtat cu totii la scoalã cã verbul are trei timpuri principale: prezentul, trecutul si viitorul. Prezentul este timpul nostru real, timpul în care ne pregãtim pentru viitor, timpul în care ne­am trãit cele dinaintea prezentului de fatã, timpul în care, ca prezent, ne­am alcãtuit trecutul. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintã m­ai zidit". Exist, pentru cã m­ai creat Tu, Doamne. Mi­ai dãruit Chipul Tãu, m­ai cinstit pe mine, care exist cu Chipul Tãu cel dumnezeiesc. Numai cã s­a­ntâmplat ceva neprevãzut de mine si stiut de Tine - am cãlcat porunca; si pentru cã am cãlcat porunca "iarãsi m­ai întors în pãmântul din care am fost luat". Destinatia pentru partea fizicã, pentru partea biologicã a omului - întoarcerea în pãmânt.

"La cer dupã asemãnare mã ridicã" - adicã, Doamne, mi­ai dat fiintã, mi­ai dat Chipul Tãu, vreau sã ajung la asemãnarea cu Tine prin Chipul pe care mi l­ai dat - "cu frumusetea cea dintâi iarãsi împodobindu­mã". "Cu frumusetea cea dintâi!" Am avut o frumusete neîntinatã, o frumusete nepãtatã dar, prin cãlcarea poruncii, am ajuns sã întunec Chipul cu care m­ai cinstit, Chipul Tãu din mine. Dacã Tu, Doamne, privesti la ceea ce sunt eu, vezi cã nu sunt ceea ce ai vrut Tu sã fiu, ci ceea ce am vrut eu sã fiu; sau poate nu ceea ce am vrut eu sã fiu, ci am ajuns sã fiu ceea ce pot sã fiu dupã ce n­am ascultat de Tine, dupã ce am cãlcat porunca. Am însã o nãdejde - pentru prezent si pentru viitor. Nãdejdea cã mã poti duce la frumusetea cea dintâi.

Mai este o alcãtuire prin care vorbim cu Dumnezeu, când pomenim de Chipul lui Dumnezeu în om: "Chipul mãririi Tale celei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor". Mãrturisind aceasta, Îi spunem lui Dumnezeu cã purtãm în noi Chipul Lui, si anume Chipul mãririi lui Dumnezeu. Dumnezeu are o mãrire, Dumnezeu fãrã mãrire nu poate fi, omul fãrã mãrire poate sã fie. Poate fi întunecat, poate fi depãrtat de Dumnezeu, poate sã nu mai reprezinte pe Dumnezeu, si­atunci nu mai este Chipul mãririi, dar totusi zicem noi: "Chipul mãririi Tale celei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor". Am pãcate pe suflet, am întinãri pe chip, am pete pe Chipul pe care mi l­ai dãruit, cu care m­ai cinstit, sunt Chipul mãririi Tale celei negrãite, dar nu reprezint mãrirea Ta cea neexprimatã si inexprimabilã. Deci, "Chipul mãririi Tale celei negrãite sunt, mãcar cã port ranele pãcatelor. Miluieste zidirea Ta, Stãpâne, si o curãteste cu îndurarea Ta si mostenirea cea doritã dãruieste­i, fãcându­mã pe mine iarãsi cetãtean raiului". Prin aceste cuvinte mãrturisim cã nu suntem ceea ce am fost destinati sã fim si cã, în fata viitorului stând, ar trebui sã fim preocupati de revenirea la chipul cel dintâi, la Chipul mãririi celei negrãite a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate realiza decât dacã ajungem sã fim curati, dacã devenim curati. "Miluieste zidirea Ta, Stãpâne, si o curãteste cu îndurarea Ta si mostenirea cea doritã (de mine si de Tine) dãruieste­mi, fãcându­mã pe mine iarãsi cetãtean raiului". E o privire mai departe decât spre viitor, e o privire spre vesnicie.

Stimati ascultãtori, cu asa ceva putem porni la drum în fata viitorului. Cu constiinta cã suntem creati de Dumnezeu si cã din situatia în care ne gãsim, preocuparea noastrã ar trebui sã fie îmbunãtãtirea sufleteascã realizatã prin înlãturarea a ceea ce este negativ în viata noastrã si prin realizarea a ceea ce poate fi pozitiv în fata viitorului si în vesnicie. Am zis cã timpul nostru real, timpul în care actionãm, timpul în care ne informãm, timpul în care ne realizãm, este timpul prezent.

Niciodatã si nici un om nu se poate detasa din prezent ca sã trãiascã în viitor sau sã trãiascã în trecut. Trecutul ni l­am realizat prin prezentul de altãdatã, la prezent am ajuns prin prezentul de odinioarã care pentru noi acum este trecutul nostru si, în fiecare clipã din viata noastrã, suntem rezumatul întregii noastre vieti. Iar la bãtrânete suntem ultima formã a rezumatului întregii noastre vieti.

Am spus cã deosebirea dintre tânãr si omul în vârstã este cã omul în vârstã s­a realizat, sau a putut ajunge sã se realizeze, sau este cum este, dupã o viatã întreagã; pe când tânãrul - având în spate doar copilãria, care, în general, este consideratã vârsta la care din punct de vedere moral ar trebui sã rãmânem în toate fazele existentei noastre, pentru cã în Împãrãtia lui Dumnezeu intrã cei ce sunt ca si copiii: "De nu veti fi cum sunt copiii, nu veti intra în Împãrãtia lui Dumnezeu" (Matei XVIII, 3) - e preocupat realmente de viitor.

Copilul, în general, nu duce o viatã dirijatã, ci duce o viatã spontanã. În copilãrie, fiecare dintre noi i­am reprezentat mai mult pe pãrintii nostri decât pe noi însine. La tinerete începe sã urmeze un fel de detasare de antecesorii nostri, de pãrintii nostri, de bunicii nostri. Începem sã ne conturãm ca existente, ca entitãti individuale, cu specific personal, la aceasta, bineînteles, ajutând si educatia pe care o primim si pe care o folosim, educatie dirijatã prin scoalã sau prin familie. Educatie formatoare sau deformatoare, datã de societatea din jurul nostru, cu ideile care circulã, cu manifestãrile care sunt, cu atitudinile pe care le au cei din jurul nostru si pe care de multe ori ni le imprimã si nouã. Asa încât omul, pânã la urmã, este un produs, un produs al înaintasilor sãi, un produs al propriei sale existente si un produs al societãtii în care trãieste.

Sã luãm numai un caz: limba, de pildã. Vorbim limba pe care au vorbit­o pãrintii nostri. Am învãtat de la ei sã vorbim. Iatã, deci, cã suntem un produs al societãtii din jurul nostru si nu cunoastem altceva decât ceea ce ni se comunicã, decât ceea ce ni se dã din punct de vedere al influentei pe care o are societatea prin limba pe care o vorbim.

Mai departe, suntem produsul biologic si psihic al celor care ne­au adus la existentã sau al celor prin care Dumnezeu ne­a adus la existentã ("Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintã m­ai zidit"). Deci, Dumnezeu ne­a adus la existentã prin pãrintii nostri, pe care noi îi reprezentãm. Biologic, ca figurã, semãnãm cu pãrintii nostri, semãnãm cu unul din bunicii nostri, de obicei se si spune - seamãnã cu tatã­sãu, seamãnã cu mamã­sa - acesta este un punct de vedere fizic; dar si din punct de vedere sufletesc e acelasi lucru. Noi aducem din strãfundurile existentei (Dumnezeu stie de unde pânã unde se întind rãdãcinile existentei noaste), însumãm din înaintasii nostri ceva si devenim o fiintã cum alta n­a mai existat, o fiintã umanã care nu ne­a precedat, dar care, precedându­ne totusi, dintr­un anumit punct de vedere si­a pus pecetea pe existenta noastrã.

Din punct de vedere spiritual avem înclinãrile celor prin care am venit la fiintã. De obicei se crede si de fapt asa si este, cã începutul omului este conceperea lui; însã conceperea are niste antecedente. Cum anume? Noi nu începem de undeva, dintr­o situatie pe care n­a anticipat­o nimeni, ci, în existenta noastrã au venit cei dinaintea noastrã. Cineva mi­a spus mie odatã (o femeie care era cam guralivã si care sãrea mereu la hartã): "Pãrinte, sã stiti cã eu am inimã bunã - ca tata si gurã rea - ca mama!". Vedea în ea, fãrã sã­i fi spus cineva, prezenta pãrintilor. Asa cum era alcãtuit fiecare dintre ei, cu mutatiile respective. Inimã bunã ca tata, un om blajin, linistit, si o gurã rea ca mama; si ea se prezenta în aceastã sintezã, adicã era foarte bunã, miloasã, binevoitoare, se implica atunci când era cazul, dar se si certa...de toatã lumea stia cã­i certãreatã. De unde i­a venit asta? Din antecedentele existentei ei.

Existã un spectru vital, asa cum existã un spectru al luminii; asa cum ati învãtat la scoalã, stiti cã spectrul luminii se compune din anumite culori: rosu, portocaliu, albastru, galben, verde, indigo si violet... sunt culorile care formeazã lumina soarelui. Trecând printr­o prismã triunghiularã lumina soarelui vezi culorile curcubeului sau cum zic francezii arc en ciel, arc pe cer. Asa este si omul, are un spectru vital din care se compune existenta lui si cu existenta lui biopsihicã stã în fata viitorului.

Sã stiti cã foarte, foarte mult conteazã în existenta omului ereditatea lui. Si­apoi se fac niste mutatii. Eu, de exemplu, spun despre mine cã sunt o editie masculinã a mamei mele. Asta­i realitatea, adicã mama mea, dacã ar fi fost bãrbat, era cam cum sunt eu, si cu calitãti feminine, nu numai cu calitãti bãrbãtesti. Cu o sensibilitate eventual, cu o impresionabilitate, cu niste lucruri pe care eu le am de la mama, bãrbat fiind, iar de la tata am robustetea fizicã si mai ales faptul cã nu mã îmbolnãvesc, faptul cã sunt imun la boli, am o tãrie, am trecut prin viatã asa, cu multã crutare din partea influentelor acestora care pe multi îi doboarã. Cu asta stãm în fata viitorului. Si asta­i copilãria, de fapt. Si, mai ales în copilãrie, când omul nu este definitivat, când copilul este si bãrbat si femeie într­un fel, în întelesul cã are voce de femeie, în întelesul cã nu existã diferentierea aceasta care existã mai târziu, este un fel de prezentã conturatã a ambilor pãrinti.

Merge mai departe apoi, conturându­se altfel decât în copilãrie, în tinerete, si dupã aceea merge cu tineretea (tineretea, de fapt, e definitivarea fiintei umane), trece cu tineretea prin viata de om matur si ajunge la bãtrânete. Acum, când oricum tânãr nu mai este, chiar dacã ar vrea el sã fie tânãr, nu numai în întelesul cã nu mai are energia tânãrului, dar nu mai are nici vederile tânãrului, nu mai are nici entuziasmul tânãrului, nu mai are nici dorinta de a realiza ceva cum realizeazã un tânãr, nu mai are puterea de angajare, e mai calculat, nu­i spontan; un tânãr e mai spontan - de exemplu, se cãsãtoreste, de multe ori la întâmplare. Zice odatã cãtre mine un fost coleg de liceu: "Mã, sã stii cã parc­am fost nebun când m­am cãsãtorit!". Si­a fãcut­o si­i fãcutã, pânã tine! Dar realitatea asta este.

Tineretea are ceva al ei, ceva ce­ti place, ceva ce te odihneste. Mie dintotdeauna mi­au plãcut tinerii, si la tinerete si la bãtrânete, si­mi plac si­acuma. Da, sã stiti, eu spun asa cu toatã inima! De ce? Pentru cã tânãrul e modelabil, bãtrânu­i tapãn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce­a ajuns, este ce este si, Doamne­ajutã! Stai de vorbã cu el, cã tot aia ti­o spune si prima oarã si a zecea oarã! Pe când un tânãr zice: "Domnule, dacã o avea dreptate, ia sã vãd eu, mã mai gândesc eu". Îi spui: "Mãi frate, uite, n­are nici un rost sã te duci la discotecã, numai te­ntuneci acolo, te pãtezi cu tot felul de pãcate, te agiti si te exciti... Ce rost are sã te duci acolo si sã aduci în bisericã ce­ai vãzut acolo", pentru cã realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Asa­i omul produsul societãtii în care trãieste. Si mai ales dacã­si alege el niste lucruri negative si trãieste negativ.

Zice unul cãtre mine: "Pãrinte, dumneavoastrã ziceti sã mã duc la bisericã, dar dumneavoastrã nu vã puteti închipui ce duc eu în bisericã în mintea mea". Si eu am zis sã se ducã; cu alea cu tot sã se ducã în bisericã. De ce? Pentru cã prin bisericã e rezolvare. Fãrã bisericã nu existã rezolvare. Fãrã Domnul Hristos nu existã mântuirea, mântuirea nu ne­o realizãm noi, cã zicem: "no, lasã, cã mã silesc eu" sau "mã silesc eu mai târziu, si­oi face­o". Mântuirea este un lucru pe care îl realizeazã omul împreunã cu Domnul Hristos; fãrã Domnul Hristos nu existã mântuirea! Asa cã e de foarte mare importantã ca omul sã se lase modelat. Omul la tinerete e în asa fel fãcut încât sã se lase modelat. Nu opune atâta rezistentã ca un om care e format pe niste idei, pe niste convingeri, pentru cã ideile îl structureazã pe om. Adicã nu­i numai asa, cã, lasã cã mi­a trecut o idee prin minte si lasã, cã vine alta - nu! Ci o idee care se statorniceste primeste în constiintã aprobare, se creeazã sentimente pentru ideea respectivã si se ajunge la niste structuri.

De multe ori nu avem de­a face, când e vorba sã stãm în fata unui om, cu niste idei pe care le putem schimba noi cu alte idei. Câtã vreme omul s­a format prin ele, s­a structurat prin ele, a devenit ceva prin ele - nu mai poti sã­l schimbi cu o idee. La tinerete, însã, lucrurile acestea nu se realizeazã foarte profund, pentru cã tineretea e de curând, adicã adolescenta si ce tine de tinerete este ceva ce nu dateazã de mult. A început odatã cu copilãria, s­a conturat cum s­a conturat, a mers înainte, cu încãrcãtura negativã, cu partea pozitivã, cu toate câte sunt în constiinta omului prin care s­a structurat.

Tineretea omului începe cu un fel de tendintã de independentã, iar când începe sã se contureze cumva altfel, se fac niste schimbãri în existenta omului; numai cã schimbãrile acestea sunt de putin timp, nu s­au statornicit în timp îndelungat ca în cazul bãtrânetii. De ce? Un om în vârstã nu mai poate fi schimbat si nu se mai poate schimba nici el însusi. De ce? Pentru cã el a devenit si devenirea aceasta s­a fãcut timp îndelungat si omul a ajuns sã fie format asa si nu mai poti sã scoti din el unul nou.

Pãrintele Arsenie Boca, un pãrinte cu viatã deosebitã, cu înzestrare exceptionalã, cu culturã bine pusã la punct, le spunea oamenilor despre copil cã este oglinda pãrintilor. Eu am stiut de asta de multã vreme si, stiind lucrul acesta, m­am raportat la pãrintii mei. M­am raportat la pãrintii mei asa cum i­am cunoscut eu si mi­am dat seama cã în mine merg mai departe niste calitãti si niste defecte ale pãrintilor mei. Norocul meu de la Dumnezeu (unii zic cã norocu­i de la dracul, dar sã stiti cã nu e asa) a fost cã am stiut lucrurile acestea si cã m­am putut raporta si am stiut si metode de schimbare, de îmbunãtãtire sufleteascã, pe care, bineînteles, vi le voi prezenta si vouã, pentru cã e vorba cum ne pregãtim viitorul, cum stãm în fata viitorului.

Ideea principalã este aceasta: în fata viitorului si în fata vesniciei noi stãm cu ceea ce suntem noi ca naturã umanã, cu ceea ce avem noi în noi comun cu ceilalti oameni, pentru cã suntem oameni, si cu ceea ce avem noi în noi special ca persoana cutare. Cu asta stãm în fata viitorului, cu asta stãm în fata vietii, cu asta trãim, cu asta ne sfârsim viata pãmânteascã, cu asta intrãm în vesnicie.

Sã stiti cã eu m­am convins cã pe om nu­l poti schimba din ceea ce este el ca înzestrare nativã. Poti sã­l ajuti, poti sã intervii, dar e prea putin ceea ce se adaugã, ceea ce poti schimba intervenind fatã de ceea ce este fondul biologic si fondul psihic pe care îl are omul.

În fata viitorului stãm cu noi însine. Cu noi însine cum ne­a lãsat Dumnezeu si cu noi însine cum ne­am format noi. Pentru cã, în timp, omul adaugã câte ceva la ceea ce este el ca entitate biopsihicã lãsatã de Dumnezeu, pusã de Dumnezeu în om, pentru cã Dumnezeu când l­a creat pe fiecare dintre noi, l­a creat dintr­un material creat tot de Dumnezeu si devenit ceea ce au fost pãrintii nostri; eventual cu talente, în orice caz si cu negative, si acestea le ducem fiecare dintre noi mai departe si pe acest fond se realizeazã apoi ceea ce acumulãm. Ceea ce acumulãm din ce ni se oferã în jurul nostru, de exemplu, din scoala pe care am fãcut­o - am învãtat sã scriem, sã citim. Sunt oameni care nu ajung sã­nvete sã scrie si sã citeascã; eu am avut pe bunicii din partea tatãlui meu, analfabeti. Nu stiau nici sã­si scrie numele, dar au avut o tinutã moralã care îmi impune mie si astãzi, dupã atâta vreme. E un cuvânt în Pateric: Avva Arsenie l­a întrebat pe un tãran ceva privitor la mântuire, la viata moralã. Cineva, fiind mirat de faptul cã el, cu carte latineascã si greceascã, cu cultura pe care o avea, îl întreabã pe un tãran, Cuviosul Arsenie a rãspuns: "Da, carte elineascã si latineascã am, dar n­am ajuns la alfabetul acestui tãran".

Sã stiti cã mie mi­au impus, de când am început sã pricep în lume, acei doi bãtrâni care se rugau seara, care stiau de Legea lui Dumnezeu, care stiau de o rânduialã, care stiau sã posteascã, care stiau sã se supunã disciplinei postului, desi nu stiau nimic despre rostul postului din punct de vedere moral, rostul postului din punct de vedere religios. Noi stim despre acestea si totusi de multe ori nu postim, pentru cã nu stim de o lege, nu stim de o supunere, nu stim de o disciplinã si în cazul acesta n­am ajuns la alfabetul analfabetului, n­am ajuns la alfabetul acelui tãran.

Vedeti, stimati ascultãtori, niste gânduri pe care e bine sã le avem în vedere pentru viata noastrã si mai ales voi, ca tineri, pentru viata voastrã de tineri, sã le aveti ca jaloane pentru toatã existenta voastrã. Eu m­as fi bucurat foarte mult dacã la tinerete as fi avut pe cineva sã­mi spunã ceea ce pot eu spune tinerilor si ceea ce, de fapt, spun eu tinerilor. Sunt niste experiente, niste idei pe care nu le­am învãtat din cãrti sau, dacã le­am învãtat din cãrti, le­am trecut si prin experienta mea si am ajuns la niste concluzii la care altii nu au ajuns, sau la care altii nu ajung, sau la care nu se gândesc multi, pentru cã nu sunt orientati sã se gândeascã.

În fata viitorului stãm cu toate acumulãrile noastre, deci nu numai cu ceea ce suntem prin existenta noastrã conturatã de Dumnezeu din materialul pe care l­a folosit pentru existenta noastrã. E un fel de a zice "materialul lui Dumnezeu", pentru cã, gânditi­vã, începuturile omului sunt în niste celule care nu se vãd cu ochiul liber. De aceea se poate zice cã si omul e creat din nimic, cum a creat Dumnezeu lumea, desi nimicul acela nu­i chiar nimic, pentru cã e totusi un punct de plecare. Gânditi­vã cã în celula din care porneste omul, în celulele acelea din care porneste omul, douã - una femininã si una masculinã - din acele celule care sunt invizibile si care nu stiu cât le vãd cei care au instrumente de mãrire, e cuprins tot omul, cu tot ce are el. E o minune, e extraordinar sã te gândesti ce poate fi în lucrarea lui Dumnezeu un început uman care, de fapt, cuprinde si alte începuturi, din altii pornite!

Cu cât înainteazã omul în viata duhovniceascã, cu atât îsi dã seama mai mult de mãretiile lui Dumnezeu. Nu ne gândim la mãretia lui Dumnezeu asa, în abstract; da, da, e mare Dumnezeu, a fãcut Dumnezeu lumea aceasta... Dar când te gândesti cum a fãcut Dumnezeu lumea aceasta, cât e lumea aceasta de complicatã! Gânditi­vã la un grãunte de polen, despre care înveti la scoalã cã are o structurã! Un grãunte de polen are o structurã! Ce înseamnã asta? Înseamnã cã lumea e complicatã, cã nu­i ca un fir de nisip; si chiar si un fir de nisip are o structurã a lui, din punct de vedere fizic. Sunt niste lucruri extraordinare, suntem înconjurati de taine! Dacã nu trãim cu gândurile acestea în fata viitorului, nu putem avea un viitor care sã ne dea mai multã luminã.

De obicei, oamenii când se pregãtesc pentru viitor, se pregãtesc profesional - si­i bine! Cineva care face o facultate se pregãteste profesional. Poate sã aibã cunostinte pe care noi, ceilalti, nu le avem, suntem fãrã culturã din punctul acesta de vedere, suntem profani pur si simplu, nu stim! Nu stim si poate nici nu trebuie sã stim, cã dacã am sti, tot degeaba am sti, cã nu ne­am gândi la lucrurile acestea. Dar pregãtirea intelectualã în general e ceva mai mult decât pregãtirea profesionalã (mã gândesc la pregãtirea profesionalã în facultate, nu la o pregãtire din asta, în meserie, cã esti tâmplar sau esti fierar, ci mã gândesc la o pregãtire din asta, în care intrã gândirea). Dacã din punct de vedere profesional existã o pecete a profesiunii pusã pe existenta umanã, pe existenta sufletului, pânã la urmã, ceea ce este mai important si mai important este preocuparea de a fi mai om! De a ajunge la o frumusete, la frumusetea aceea pe care am pomenit­o la început, când am zis: "La Cel dupã asemãnare mã ridicã, cu frumusetea cea dintâi împodobindu­mã".

Stimati ascultãtori, având în vedere lucrurile acestea, putem sã ne gândim putin si la mijloacele prin care ne putem pregãti pentru viitor. Deci, pornim de la ceea ce suntem, de la capacitatea noastrã psihofizicã, pornim de la ceea ce a pus Dumnezeu în existenta noastrã. Purtãm în noi niste lucruri pe care nu le stim, dar pe care le putem descoperi. De ce? Pentru cã viata omului nu e numai în constient, e si în subconstient si e si în inconstient! Or, noi putem sã cunoastem lucrurile din noi numai dacã scormonim în noi, dacã facem o investigatie în noi însine. Se duceau oamenii din antichitate la Oracolul de la Delfi, ca sã le spunã acesta ce urmeazã în viata lor, cum va fi viitorul, dacã se vor întoarce din rãzboi si, mã rog, alte si alte lucruri de felul acesta. Si acolo se întâlneau cu o îndrumare scrisã: "Cunoaste­te pe tine însuti!".

Cum ajungem sã ne cunoastem pe noi însine? Poate cã altii ar vrea si ei sã scormoneascã cumva în existenta noastrã si sã cunoascã si lucruri pe care noi n­am vrea sã fie cunoscute.

Când am venit eu pentru prima datã aici, la mânãstire, în 1942, am vorbit cu pãrintele Arsenie Boca. Pãrintele avea atunci 32 de ani. Avea terminatã Teologia, avea terminatã Facultatea de Bele-arte (fãcuse picturã si sculpturã) si avea cunostinte de medicinã (în special, cunostinte de geneticã) si cu astea a venit la mânãstire. Am vorbit cu pãrintele si mi s­a pãrut ceva curios atunci si ceva de înteles dupã aceea. Anume, la spovedanie, pãrintele m­a întrebat: "Ti­a venit vreodatã în gând sã omori un om?". Unui copil de 13 ani si jumãtate sã­i pui o astfel de întrebare, bineînteles cã îl surprinde si te reprezintã pe tine, cel care pui întrebarea. Mi s­a pãrut curios cã a întrebat, mi­a pãrut bine cã am putut rãspunde fãrã sã improvizez un rãspuns - cã nu mi­a venit niciodatã în gând sã omor un om!

De ce a pus pãrintele aceastã întrebare? Pentru cã voia sã treacã dincolo de mine, sã ajungã pânã la ai mei, la pãrintii mei, la bunicii mei eventual, sã stie din ce tâlhari am venit în lumea aceasta, pentru cã dacã as fi avut astfel de porniri si dacã as fi avut astfel de gânduri, fãrã îndoialã ar fi trebuit sã le aduc de undeva si le­as fi adus de la pãrintii mei, de la bunicii mei. Eu nu pot zice ca Sfânta Tereza de Lisieux: "Sã stiti cã am avut pãrinti sfinti!". Pãrintii mei au fost ca toti oamenii. Stiau de Dumnezeu, stiau de bisericã, stiau de rugãciune cât stiau, nu fãceau rugãciuni multe, nu citeau; mama, sãraca, când punea mâna pe carte îi si venea somnul! Si chiar zicea: "Batã­l somn, cã nu poci pune mâna pe carte; cum pui mâna pe carte, cum îmi vine somnul!" si bineînteles cã si pe carte de rugãciuni dacã punea mâna, îi venea somn. De ce? Pentru cã era ostenitã!

A venit pe aici o femeie din Moldova si mi­a spus câte acatiste citeste ea pe zi, si altele, si i­am zis: "Sã stii cã acatistele pãrintilor mei au fost eu si fratii mei!". Cã ne­au crescut pe noi... Torcea mama. n­avea vreme de acatiste! N­avea vreme sã stea în picioare sau în genunchi la acatist, cã trebuia sã stea jos si sã toarcã. Asta în vremea de iarnã. Apoi în vremea de varã la sapã si la fân si la toate câte sunt în agriculturã. n­a avut ea vreme sã citeascã acatiste si paraclise. Si s­a petrecut asa. Si eu cred cã Dumnezeu i­a primit ostenelile si gândurile, c­a avut gândul la Dumnezeu, atât cât se stia pe vremea aceea, cã nici nu se stia, eu abia la Teologie am aflat ce rugãciuni sunt pe care trebuie sã le citeascã omul, sapte laude sau nu­stiu­ce. Asa a fost viata si asa este viata. Nu pot zice cã nu s­a pregãtit pentru viitor. S­a pregãtit pentru viitorul pe care l­a avut si, la sfârsitul vietii, a murit cu cinste, cu sfârsit crestinesc si Dumnezeu s­o odihneascã!

Acum, cum putem noi sã ne cunoastem pe noi însine? Putem face niste teste ca sã stim cum suntem? Putem, dar nu le întelegem sau le întelege numai cel care ni le face. Nu asa! Dacã vrem sã stim cine suntem trebuie sã stim ce facem. Trebuie sã stim ce gândim. Trebuie sã stim ce­am fãcut. Trebuie sã stim de ce suntem capabili. Si lucrurile acestea le putem sti si poate cã de multe ori nu le putem sti, le mai uitãm, le mai trecem cu vederea, nu au în constiinta noastrã ponderea pe care ar avea­o în alte constiinte si în fata viitorului în cazul acesta. trebuie sã stãm cu altceva, si anume: cu strãfundurile sufletului nostru.

Dar cum ajungem acolo? Când am venit eu aici la mânãstire, voiam sã mã fac cãlugãr. Era în 1942, iar eu cãlugãr m­am fãcut în 1953, deci dupã 11 ani! Acum, dacã vin unii la mânãstire, le spun sã mai stea un an de zile sã se cerceteze, cã eu am stat 11. La nici unul nu i­am spus sã stea 11 ani! Da' la mine asa a fost cazul si­I multumesc lui Dumnezeu c­a fost asa! Si pãrintele Arsenie Boca, stiind cã eu vreau sã mã fac cãlugãr, pentru cã era un om de sintezã, de intuitie, de investigatie si pentru cã­si dãdea seama ce este esential în orice chestiune, din cãlugãrie mi­a pus la îndemânã lucrul esential, lucrul pe care­l poate face si cel care nu­i cãlugãr. Un lucru cu care sunt datori cãlugãrii si cu care­s sfãtuiti necãlugãrii. Era vorba, zicea pãrintele, de "rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii".

Ce este rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii? Este rugãciunea pe care unii o numesc Rugãciunea lui Iisus, altii Rugãciunea mintii, altii Rugãciunea inimii, altii Rugãciunea de toatã vremea. E vorba de rugãciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul". Când se face cineva cãlugãr, primeste un obiect care poartã numele de mãtãnii. Si când i se dau candidatului la cãlugãrie mãtãniile, se spune (în cadrul slujbei solemne de cãlugãrie): "Fratele nostru - i se spune numele - primeste sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spre rugãciunea din tot ceasul cãtre Hristos". Si apoi, vorbind cu candidatul la cãlugãrie, i se spune: "Cã esti dator în toatã vremea a avea în minte, în inimã, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus, si a zice «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul»". Asta­i rugãciunea cu care se mântuiesc cãlugãrii.

Pãrintele Arsenie mi­a zis: "Uite, sã zici «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul», s­o zici cu gândul, s­o zici lipitã de respiratie; între respiratii zici «Doamne», trãgând aer în piept, odatã cu aceasta zici «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu» si dând aerul afarã, odatã cu aceasta zici «miluieste­mã pe mine, pãcãtosul»". Si­atât!

Cu gândul acesta am plecat de la Sâmbãta si m­am dus si mi­am vãzut de treabã. Am fãcut scoala mai departe, am fãcut liceul, am fãcut Teologia. Pãrintele nu mi­a spus: "Fii atent, sã nu cumva sã faci asa, de capul tãu, mãi, sã nu cumva sã nu întrebi pe cei competenti, fii atent, cautã, gãseste un duhovnic bun.". Nu mi­a spus nimic! Si eu am constiinta acum, dupã 45 de ani de viatã mânãstireascã si dupã 56 de ani, aproape, de când m­am întâlnit cu pãrintele Arsenie, în '42, am constiinta cã n­as fi putut întâlni pe nimeni care sã mã îndrume, cã nu era de circulatie rugãciunea (o stiau cãlugãrii si poate cei care fãceau Teologia), deci nu am avut pe cine sã întreb. Dar pãrintele nu mi­a spus nici asta: mãcar dupã un an de zile sã te întâlnesti cu mine sã­ti spun ce mai ai de fãcut. Nu m­am mai întâlnit cu pãrintele Arsenie din '42 pânã în '65; 23 de ani nu m­am mai întâlnit cu pãrintele. De altfel, pãrintele zicea cã de douã ori trebuia sã se întâlneascã omul cu el: o datã când îi spune si a doua oarã la moarte, sã­i spunã dacã a fãcut ce i­a spus. Foarte corect! Ce rost are sã meargã cum merg unii cã sã­i spunã unul, cã sã­i spunã altul, cã un cuvânt de folos, cã nu stiu ce. si­apoi adunã la cuvinte de folos si nu împlineste nimic!

Deci, pãrintele mi­a spus ce am de fãcut, eu am plecat, mi­am vãzut de treabã, mi­am vãzut de scoalã si eu, sã stiti, de câte ori am posibilitatea le spun oamenilor, mai ales celor care au preocupãri intelectuale: "Faceti­vã datoria, nu vã gânditi cã trebuie sã faceti altceva decât datoria". Întâi e datoria si înteleg prin datorie - datoria profesionalã, la care te angajeazã situatia ta. Esti student - apoi fii student! Uite, sunteti de la ASCOR. Sã stiti cã eu doresc ca tinerii de la ASCOR sã fie cei mai buni studenti! Multi îsi pierd vremea pe la ASCOR prin sedinte, prin întâlniri. E pierdere de vreme, nu­i voie! Întâi trebuie sã fii un student bun, cel mai bun dintre studenti sau, în orice caz, printre cei mai buni, si­apoi poti sã reprezinti studentia în ASCOR. Dacã nu esti student cum trebuie, n­ai cum sã reprezinti nici crestinismul, nici ortodoxia!

Când eram elev de liceu în Timisoara, ziceam rugãciunea când îmi aduceam aminte - n­am avut niciodatã un program anume de rugãciune în sensul acesta cã, "no, acum zic «Doamne Iisuse.» timp de cinci ceasuri". Niciodatã nu m­am gândit cã "uite, zic un sfert de orã, o jumãtate de orã". Dar mi­am fãcut, totusi, un fel de program, în sensul cã pe drumul de la internatul unde locuiam si pânã la scoalã - o jumãtate de orã tinea drumul - ziceam într­una "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul" cum m­a­nvãtat pãrintele Arsenie. Dar mai ziceam asa si spontan, când mã trezeam noaptea din somn sau când mergeam undeva departe, când asteptam... N­am numãrat niciodatã, sã fie o sutã, sã fie trei mii, sã fie 12 mii, ca pelerinul rus, nici nu mi­a dat cineva în cap treburi din astea (bine a fãcut cã nu mi­a dat, cã nici eu nu le bag în cap la altii asa ceva).

Când m­am dus la Teologie, au început sã­mi spunã colegii, când am vorbit despre asta: "Mãi frate, poate fi cu primejdie treaba asta, pãi trebuie sã te îndrume cineva, trebuie sã cunosti, trebuie sã citesti.". Eu am rãmas asa, uimit: cum poate sã fie cu primejdie o rugãciune?. Bineînteles cã poate sã fie cu primejdie când aduce dereglãri, si dereglãri poate sã facã omul, dar mie nu mi­a venit niciodatã în cap sã exagerez. Totdeauna mi­a venit în cap sã fac lucrurile cum se fac.

Dacã respiratia e cum e respiratia, apoi n­am fãcut altfel de respiratie decât cum a lãsat­o Dumnezeu. N­am umblat niciodatã dupã încordãri. Lucrurile sã meargã natural. Dacã respiratia a lãsat­o Dumnezeu sã meargã natural, asa sã o ai si tu! Deci, nu trebuie sã faci din respiratie un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Dumnezeu nu se descoperã unei tehnici. Dumnezeu se descoperã inimii curate: "Fericiti cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Ce mult uitãm noi lucrul acesta! Vrem sã­L gãsim pe Dumnezeu în cãrti, vrem sã­l gãsim pe Dumnezeu la oameni duhovnicesti, vrem sã­L gãsim pe Dumnezeu undeva si, când colo, uitãm cã Dumnezeu ni s­ar descoperi în inima curatã!

Iatã, stimati ascultãtori, niste lucruri pe care e bine sã le avem în vedere. Sã stiti cã eu totdeauna am fost pentru echilibru, pentru o viatã asa cum se desfãsoarã viata în naturã, fãrã zgomot, chiar dacã existã si un zgomot pe care nu­l auzim, dar noi nu stim de zgomotul acela decât în împrejurãri unice. De pildã, se spune undeva cã Sfânta Ecaterina de Sienna odatã, într­o vedenie, si­a pus urechea la picioarele Domnului Hristos, unde au fost rãnile de la cuie, si a întrebat­o Domnul Hristos ce aude. Si ea a zis: "Aud o cãldare, o cãldare care fierbe" si a tras Sfânta Ecaterina concluzia cã ar fi iubirea care pulseazã înãuntru. Zicã cineva ce va vrea sã zicã, în realitate, circulatia sanguinã se desfãsoarã cu un fel de zgomot. Eu am auzit în douã cazuri, la oameni care fac dializã, un zgomot, ca si cum ar curge un râu. Acum, viata e fãrã zgomot, pentru cã noi nu auzim aceste lucruri decât în cazuri speciale. Deci cum nu­i viata cu zgomot, asa nu trebuie sã fie nici rugãciunea cu zgomot, ci trebuie sã fie naturalã, asa cum e si respiratia, naturalã. Deci fãrã crispãri si fãrã altceva de felul acesta...

Dacã duci lucrul asa si trãiesti asa, trebuie sã te miluiascã Dumnezeu. Se zice cã unii au ajuns nebuni, cã nu s­au orientat, nu s­au lãsat ajutati. Sã stiti cã ãia care au ajuns nebuni, ajungeau nebuni si fãrã asta! Dacã e pornealã din asta, o structurã care favorizeazã nebunia, nebun ajungi! N­am putea zice cã­i în planul lui Dumnezeu lucrul acesta, noi nu stim, dar realitãtile astea sunt. Noi cunoastem realitãtile cum sunt în jurul nostru, cum se desfãsoarã în lumea în care trãim.

Rezultatul de cãpetenie pe care îl urmãrim prin rugãciunea isihastã e isihia. Ce e isihia? Isihia este linistea sufletului. Sã ajungem la liniste. La linistire. Sã nu fii asuprit de patimi, sã nu fii chinuit de dorinte rele neîmplinite, sã fii limpezit în toate. Or, pânã sã ajungi la limpezire, întâi te­ntâlnesti cu mizeria din sufletul tãu. Nu se poate sã te ocupi de tine însuti si sã scormonesti cu rugãciunea în constiinta ta fãrã sã ajungi sã te­ntâlnesti cu mizeria din tine! Acesta­i primul lucru, de aceea unii se si sperie, si sã stiti cã si eu m­am speriat. Dacã era pãrintele Arsenie de fatã îl întrebam: "Pãrinte, ce se întâmplã, cã zic rugãciunea si, când colo, se rãscolesc relele". Ar fi zis pãrintele: "Se rãscoleste ce ai acolo, în tine, alea se scot la ivealã". Si asta e realitatea!

Când eram copil, eram foarte rãu. Si aveam un vecin care zicea: "nãnasã (îi zicea nãnasã mamii, dar nu­i era mama nãnasã), ãsta nu e botezat bine. Ãsta sã­l duci la popa sã­i mai citeascã ceva, cã la ãsta nu i le­a zis toate!". Nu m­a mai dus la nici un pãrinte sã mi le citeascã toate, mi­am mai citit eu ce­am mai putut!

Lucrurile astea s­au rãscolit întâi. Si asta se întâmplã cu orice credincios care se ocupã de el însusi. Esentialul este sã te ocupi de tine însuti, sã scormonesti în tine, sã­ti vezi negativele ca sã le poti limpezi, sã înlãturi gândurile cele rele cu gânduri bune sau mãcar cu gândul acesta "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul" spus cu statornicie. Sã stiti cã gresesc aceia care­si propun ca totdeauna, neapãrat totdeauna, sã aibã rugãciunea aceasta. Pentru cã sunt multe lucruri pe care le faci cu mintea si nu poti sã faci douã lucruri bine deodatã.

S­au scris foarte multe lucruri despre rugãciunea aceasta, nici nu trebuie sã le stii. Eu, sã stiti, n­am citit nici Zbornicul, nici alte cãrti ca sã mã orientez, am fãcut ce­a mi­a spus pãrintele si am mers înainte cu asta; si timp de 11 ani, cât am întrebat eu oameni socotiti cã stiu de rugãciunea asta, mi­au spus ce scrie în cãrti. Ce scrie în cãrti pot sã citesc si eu! Pe mine mã intereseazã lucruri din experientã. Din experienta mea eu vã pot spune atât: am zis cât am zis si rugãciunea aceasta pe mine m­a ajutat în întelesul cã m­am întâlnit cu mine însumi, cã m­am întâlnit cu mizeria din mine, cã am cãutat sã rezolv aceastã mizerie, s­o înlãtur, cã mi­a trebuit vreme îndelungatã.

Au fost si alternante, si anume, alternante cu bucurie. De multe ori când mã duceam la scoalã spunând aceastã rugãciune, parcã mã ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros, de plin de bucurie! Bineînteles cã nu m­a ridicat nimeni, si nu zicea nimeni cã "uite, acum trece unu care nu le are pe toate", ci eram ca toti oamenii.

Eu, sã stiti, recomand rugãciunea aceasta din toate puterile mele si, de­as avea mai multe puteri, mai mult as recomanda­o, pentru efectele acestea de îmbunãtãtire, de limpezire sufleteascã. Pentru cã pânã la urmã, ultimul rezultat, ultimul scop al rugãciunii, dacã se numeste rugãciunea isihastã, este acesta: sã ajungi la isihie, sã ajungi la liniste. Ai ajuns la liniste, nu mai trebuie sã te mai gândesti la altceva, pentru cã lucrurile merg de la sine.

Zic unii cã trebuie sã bagi mintea în inimã. Ca si când mintea n­a pus­o Dumnezeu unde trebuie, trebuie s­o iei tu din cap si s­o bagi în inimã! Nu e asa. Ce vrea sã spunã asta: "sã bagi mintea în inimã"? Vrea sã spunã cã trebuie sã unesti gândurile cu simtãmintele, rugãciunea sã fie o rugãciune deplinã. Important este sã spui rugãciunea, cã mintea se aseazã ea la locul ei. Noi o simtim uneori în cap, uneori în piept, uneori si în cap si în piept. Nu asta este important, important este sã simti prezenta lui Dumnezeu în tine, sã simti cã înviazã Dumnezeu si se risipesc vrãsmasii Lui, sã simti cã a venit la tine Lumina Mântuitorului, nu în înteles de luminã fizicã, ci de o luminare, de o constiintã luminatã, de o limpezire sufleteascã si asta­i tot, pânã la urmã. Asta­i isihia, ãsta­i viitorul, pentru cã viitorul nu începe peste ani si ani, viitorul începe în fiecare clipã!. Numai cã viitorul noi nu­l trãim ca viitor si n­o sã­l trãim niciodatã ca viitor, ci totdeauna o sã­l trãim ca prezent.

Si acum as vrea sã mai adaug douã lucruri. Din Evanghelia de la Matei - gândurile despre Judecata de Apoi, unde se spune cã va despãrti Fiul Omului pe cei buni de cei rãi, cum desparte pãstorul oile de capre, si le va zice celor de­a dreapta: "Veniti, binecuvântatii Tatãlui Meu, cã flãmând am fost si Mi­ati dat sã mãnânc, însetat am fost si Mi­ati dat sã beau, gol am fost si M­ati adãpat, strãin am fost si M­ati primit, bolnav am fost si M­ati cercetat, în temnitã am fost si ati venit la Mine" (Matei XXV, 34-36). Stiti cuvintele acestea si rãspunsul oamenilor care au aflat cã ei au fãcut asa ceva fãrã sã stie si Domnul Hristos le­a spus cã "Oricât ati fãcut unuia dintre acestia mai mici ai Mei, Mie Mi­ati fãcut" (Matei XXV, 40). Si apoi, cãtre cei de­a stânga, cãtre cei necredinciosi, care n­au fãcut astfel de lucruri, le spune Domnul Hristos: "Duceti­vã de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, cã flãmând am fost si nu Mi­ati dat sã mãnânc" si celelalte (Matei XXV, 41-42). Si ei vor întreba: "Doamne, când ai fost asa cum zici, si nu Ti­am slujit Tie?", iar Domnul Hristos le zice: "Oricât n­ati fãcut unele din acestea acestora mai mici ai Mei, Mie nu Mi­ati fãcut!". Ce vreau sã spun cu asta? Cã, dacã în viitor vom fi întrebati despre astfel de lucruri, trebuie sã ne implicãm spre binele oamenilor din jurul nostru, ca sã ne lucrãm viitorul fericit. Si vesnicia fericitã, bineînteles! Asta este una.

În al doilea rând, as vrea sã vã atrag atentia asupra unei rugãciuni de la Cununie. De ce de la Cununie? Pentru cã, în general, Cununia se face pentru tineri. Se mai face câte o Cununie si pentru câte un bãtrân, dar nu­i firesc. Doar nu­i normal sã mai zicem "ca sã se veseleascã ei la vederea fiilor si a fiicelor lor" si ei sunt de 70 de ani! Nu mai merge! Oamenii fac ei niste lucruri, trãiesc o viatã întreagã necununati, si­apoi s­au socotit cã le­au spus preotii cã trebuie sã se cunune, si­apoi se duc sã audã: "Dã­le lor bucuria nasterii de prunci buni" si asa mai departe! Nu mai merge, nu se mai potriveste! Asta este pentru tinerii care au capacitatea de a se angaja în maternitate, în paternitate.

La Cununie este ceva în legãturã cu viitorul; toatã Cununia, de fapt, este cu deschidere spre viitor, dar în cuprinsul ei este o rugãciune care spune: "Binevoieste (se vorbeste cu Domnul Hristos despre cei doi care se cãsãtoresc) sã­si trãiascã viata lor fãrã prihanã si sã ajungã bãtrâneti fericite cu inimã curatã, împlinind poruncile Tale!".

Fratilor, eu vã spun, cu cât sunt mai bãtrân, cu atâta mã bucur mai tare de lucrurile acestea! De ce? Simt mai mult valoarea lor, m­am sensibilizat pentru ele. Deci: "Binevoieste sã­si trãiascã viata lor fãrã prihanã". Ce înseamnã "fãrã prihanã"? - fãrã patã - în chip ireprosabil, sã ducã o viatã de care sã nu le fie rusine nici înaintea oamenilor, nici înaintea lui Dumnezeu, deci fãrã prihanã. Si "sã ajungã bãtrâneti fericite". Cine ajunge bãtrâneti fericite? - cine are tinereti cinstite, cine stã sub oblãduirea lui Dumnezeu, cine trãieste într­o viatã paralelã cu viata lui Dumnezeu sau într­o viatã în care intrã viata lui Dumnezeu. Deci, sã "ajungã bãtrâneti fericite" si spune cum: "Cu inimã curatã, împlinind poruncile Tale".

Fãrã împlinirea poruncilor lui Dumnezeu sã stiti cã nimeni nu se pregãteste real si în chip fericit pentru un viitor bun. Cine tine seama de Dumnezeu, cine stie Legea lui Dumnezeu, cine stie poruncile lui Dumnezeu, cine se angajeazã la poruncile lui Dumnezeu, cine desfiinteazã în el toate negativele câte le stie si câte le aflã, acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge la isihie, la limpezime, la limpezimea din lumea aceasta. Si cu limpezimea aceasta, pe care a realizat­o în prezent, respectiv în trecut pentru prezentul de fatã si în prezent pentru prezentul de mâine, care astãzi e viitor si mâine va fi prezent, cine se angajeazã în felul acesta, acela trãieste în prezentul de fatã viitorul de ieri si de alaltãieri, si îsi pregãteste tot mai mult linistea si bucuria în viitor.

Sunt niste sugestii; poate cã voi stiti mai multe sau vã vin în minte alte gânduri în legãturã cu aceasta. Dumnezeu sã vã ajute sã înmultiti gândurile bune si sã aveti folos si din ce v­am spus eu si din ce veti mai descoperi voi si veti împlini în viata voastrã.

Sã stiti cã sunt foarte bucuros sã­mi desfãsor gândurile cu prilejul întâlnirii cu voi, cã dacã nu erati voi, nu mã asezam eu undeva în picioare sã zic o cuvântare din asta! Dar asa, a fost un prilej prin care am scormonit în strãfundurile existentei mele, în strãfundurile agoniselilor mele, în strãfundurile cunostintelor mele, în strãfundurile atitudinilor mele si am tras niste concluzii si pentru mine si pentru voi.

Se spune cã cel dintâi beneficiar al faptului de a unge pe altii cu miresme este chiar cel care­i unge. Deci eu v­am oferit aceste gânduri si, chiar dacã voi le uitati, mie­mi rãmân. De ce­mi rãmân? (Sã nu fac ca ãla care nu se mai putea opri!). Stiti de ce? Nu pentru cã le uitati voi, ci pentru cã ele intrã în componenta mea! Nu existã nimic din ce facem, nimic din ce spunem, nimic din ce gândim, ca sã nu se scrie în constiinta noastrã. Si constiinta noastrã, fiinta noastrã, este cartea vietii noastre.

Se spune cã se scrie în cartea vesniciei, se scrie în cartea vietii ceea ce am fãcut noi. Fiecare dintre noi suntem si cartea vietii noastre, pe care o putem citi noi însine, dacã luãm aminte la noi însine, si, cu ajutorul lui Dumnezeu lucrurile se înscriu în noi. Si dacã în noi se înscriu numai lucruri bune - si de asta trebuie sã avem grijã - atunci cartea vietii noastre va fi plãcutã si pentru noi, si pentru altii, si pentru Dumnezeu. Iar dacã bãgãm în sufletul nostru lucruri necuviincioase, nefiresti, neconforme cu voia lui Dumnezeu, atunci sigur vom avea plata pãcatelor noastre!

Unii se uitã la televizor si vãd spurcãciuni si apoi, când se roagã, în loc sã se gândeascã la Dumnezeu, se gândesc la spurcãciunile pe care si le­au bãgat în suflet. De aceea sã stiti cã sunt foarte mult pornit împotriva celor care se uitã la televizor la lucruri necuviincioase. De ce? Pentru cã îsi bagã în suflet gunoaie; astea se înscriu în cartea vietii lor si le duc mai departe; filmul s­a terminat, dar gândurile în legãturã cu imaginile necuviincioase nu se terminã, ci atunci ar mai putea face ãla care le poartã în suflet un film asemãnãtor.

Vã doresc în continuare folos din postul care urmeazã si dupã aceea sã ajungem cu totii la bucuria Sfintei Învieri.


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!


Copyright © 1999,Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.