Parintele Teofil Paraian

HOME -> Mari duhovnici romani -> Parintele Teofil Paraian -> Cuvinte catre tineri


DESPRE MANTUIRE SI DESAVARSIRE

 

Mânãstirea Brâncoveanu
8 iulie 1995


 

- Pentru a te mântui e obligatoriu sã fii desãvârsit sau nu?

- Nu, nu e obligatoriu, pentru cã desãvârsirea este o etapã mai înaltã. Adicã, fiecare om se angajeazã la o viatã superioarã, cu puteri superioare puterilor lui, cât dã Dumnezeu, iar desãvârsirea este o etapã superioarã mântuirii, este perfectiunea.

Unde e mãsura perfectiunii, în ce anume constã, nu stim. În învãtãtura crestinã, desãvârsirea se ia în considerare, în special, cu douã virtuti: în raport cu iubirea si în raport cu smerenia.

Sfântul Isaac Sirul, la întrebarea "ce e desãvârsirea?" rãspunde cã este "o prãpastie de smerenie, un adânc de smerenie", adicã o lansare în smerenie pânã la mãsurile posibile omului. În Epistola Sfântului Apostol Pavel cãtre Coloseni, vorbind despre eliberarea de patimi, zice: "Înlãturati si voi toate acestea: desfrâul, patima, pofta rea, lãcomia care este închinare la idoli" (III, 5) si mai departe: "Omorâti mãdularele voastre cele de pe pãmânt: mânia, iutimea, rãutatea, defãimarea, cuvântul de rusine din gura voastrã" (III, 8), dupã care adaugã: "Îmbrãcati-vã ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile îndurãrii, cu bunãtatea, cu blândetea, cu smerenia, cu milostenia, cu îndelunga rãbdare. De are cineva ceva împotriva cuiva, sã iertati, precum si Hristos v­a iertat pe voi". La acestea completeazã: "Peste toate acestea învesmântati­vã cu iubirea care este legãtura desãvârsirii" (III, 12-14).

Sfântul Apostol Pavel are în vedere lucrul acesta si spune cã "iubirea e desãvârsire" iar în Evanghelia de la Matei se spune "Fiti desãvârsiti, precum Tatãl vostru din ceruri desãvârsit este" (V, 48). Cuvintele acestea le­a spus în legãturã cu iubirea, pentru cã tot el a zis mai înainte: "Ati auzit cã s­a zis celor de demult «sã iubesti pe aproapele tãu, sã urãsti pe vrãjmasul tãu», iar eu vã zic vouã «Iubiti pe aproapele vostru, binecuvântati pe cei ce vã blestemã, faceti bine celor ce vã vrãjmãsesc, rugati­vã pentru cei ce vã vatãmã si vã prigonesc, ca sã fiti fii Tatãlui din ceruri, pentru cã El rãsare soarele si peste cei rãi si peste cei buni si trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti»" (V,43-45). Se pune, deci, într­o legãturã desãvârsirea cu iubirea; însã când e vorba de desãvârsire, de depãsire, fãrã îndoialã, se au în vedere toate virtutile posibile, toate la câte se poate gândi omul, toate la câte se poate angaja omul. Nu e o mãsurã când se spune cã e gata, omul care a ajuns la mãsurile acestea e desãvârsit!

Urmeazã îndumnezeirea, pentru cã în mãsura în care omul se aseamãnã cu Dumnezeu - se si apropie de Dumnezeu, iar Dumnezeu se apropie de om si îi comunicã omului din desãvârsirile Sale, din El Însusi, adicã omul se îndumnezeieste.

Nu stim cum este lucrul acesta, pentru cã noi nu cunoastem esenta lui Dumnezeu, dar stim cã, cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om, care primeste ceva din ceea ce este dumnezeirea.

Pãrintii cei duhovnicesti, vorbind despre asta, fac o comparatie cu fierul si cu focul sau cu fierul încãlzit în foc, care primeste însusirile focului. Tot asa este si cu îndumnezeirea, fãrã sã putem noi sã o definim, întrucât nu­L cunoastem pe Dumnezeu în esenta Lui. Dar se considerã cã etapele înaintãrii în viata duhovniceascã sunt: mântuirea, care înseamnã, în special, eliberarea de patimi si împlinirea virtutilor potrivnice patimilor; desãvârsirea, perfectiunea, deplinãtatea, în general vorbind, perfectiunea religios­moralã si, în sfârsit, îndumnezeirea, care este un dar de la Dumnezeu, o revãrsare a lui Dumnezeu în fiinta omului.
 
 

- Ati spus odatã, la o conferintã, despre pocãinta cu bucurie. Ati putea acum sã ne vorbiti mai mult ? Atunci numai ati fãcut o introducere si...

- Am lãsat­o la o parte. Era prea înaltã - poate cã n­a fost numai despre pocãintã cu bucurie, ci a fost despre pocãintã în general. Totusi, am spus si atunci cã pocãinta se face cu fata spre viitor, se face cu bucurie, în sensul cã esentialul în pocãintã e pãrãsirea pãcatului, nu tânguirea pentru pãcat. Dumnezeu nu doreste ca aceia ce se pocãiesc sã fie o ceatã de tânguitori, ci doreste ca omul sã pãrãseascã pãcatul si sã împlineascã virtutile potrivnice pãcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: "Cel ce a furat sã nu mai fure, ci mai vârtos sã lucreze cu mâinile sale ca sã aibã de unde da milostenie" (Efeseni IV, 28). Cuviosul Pimen spune cã "pocãinta e pãrãsirea pãcatului".

În esentã, pocãinta este pãrãsirea pãcatului, deci nu tânguirea pãcãtosului, chiar dacã cuvântul "pocãintã" în româneste are în el si cuvântul "cãintã". În realitate, pocãinta, în esenta ei, este pãrãsirea pãcatului sau, cum spune Sfântul Vasile ce Mare, cã acela se pocãieste cu adevãrat, care poate spune împreunã cu Psalmistul, vorbind cu Dumnezeu: "Nedreptatea o urãsc si o dispretuiesc, iar legea Ta o iubesc". Deci, întristarea în pocãintã nu e o chestiune esentialã, ci esentialul este pãrãsirea pãcatului, iar dacã se face pãrãsirea pãcatului, se poate face foarte bine si cu bucurie, în sensul cã omul e angajat pentru bine si, prin binele acela, acoperã cumva rãul de odinioarã.

Am spus eu atunci cã doi din Pateric care au fãcut acelasi pãcat si au avut acelasi regim de viatã timp de un an de zile, stând în chilii separate, la sfârsit, când s­a terminat vremea canonului, unul a apãrut având fata întunecatã, chinuitã si tristã, pe când celãlalt avea fata veselã si era bucuros. Au fost întrebati fiecare cum si­a petrecut timpul de canon; si cel întristat spunea cã tot timpul s­a gândit cum de a ajuns el sã facã acelea, cum de l­a lãsat Dumnezeu, cum de l­a pãrãsit Dumnezeu, cum a cãzut asa de jos, iar celãlalt zicea: "Slavã Tie Doamne cã n­am rãmas în pãcatul acela, ce bine cã m­ai scos, cã m­ai adus înapoi la calea cea bunã, cã m­ai îndreptat pe drumul sfinteniei". La urmã s­a pus problema: care pocãintã a fost primitã, a celui cu întristarea sau a celui cu bucuria, si s­a constatat cã amândouã, numai cã angajat a fost acela care a avut pocãinta cu bucurie - si eu sunt pentru o pocãintã cu bucurie.

La mine vin oameni care mãrturisesc cã nu stiu dacã îi iartã Dumnezeu, si eu totdeauna le spun sã nu­L huleascã pe Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu e bun si milostiv si iertãtor si sã se gândeascã la cuvântul din Psalmi: "Pe cât e de sus cerul deasupra pãmântului, pe atât de mare e bunãtatea Lui spre cei ce se tem de dânsul, cât de departe e rãsãritul de apus, depãrtat­ai de la noi fãrãdelegile noastre", "Cum miluieste un tatã pe copii sãi, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dânsul" (Psalmul 102, 11-13), sã se gândeascã la pilda cu fiul risipitor si la tatãl primitor si sã aibã încredere în El, pentru cã Dumnezeu e bun si milostiv si iubitor de oameni, e Dumnezeul "milei si al îndurãrii si al iubirii de oameni" si zicem cã al Lui "este a ne milui si a ne mântui pe noi".

Prin urmare, nu trebuie sã neglijãm niste calitãti de felul acesta, numai cã sã nu ajungem cumva sã facem pãcate cu gândul cã ne iartã Dumnezeu, pentru cã, în cazul acesta, din start mergem pe o cale care nu duce la pocãintã si care, de fapt, înmulteste pãcatul si înmulteste depãrtarea de Dumnezeu; iar dacã am fãcut un pãcat în vremea nestiintei sau în vreo neputintã, atunci sã avem încredere în bunãtatea si mila lui Dumnezeu si sã fim încredintati cã Dumnezeu e Tatãl nostru si sã ne bucurãm de Dumnezeu cu bucuria nãdejdii, dacã nu putem avea altã bucurie.
 
 

- Pãrinte, unii dintre tinerii de astãzi cred cã a te mântui e mai usor în cãlugãrie ca în familie.

- Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însã, în realitate, fiecare îsi merge pe calea lui. Nu se poate spune cã toatã lumea, ca sã se mântuiascã, trebuie sã se cãlugãreascã. Si în mânãstiri sunt cãderi si în viata comunã sunt ridicãri. Martiri, în general, n­au fost dintre cãlugãri, au fost dintre oameni obisnuiti. Pãrintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oarã aici, mi­a spus un cuvânt formulat asa: "Nu toti cei din lume se prãpãdesc, si nu toti din mânãstire se mântuiesc". Poti fi improvizat si în mânãstire, dupã cum poti fi om superior si în viata obisnuitã. Important nu e stilul de viatã, ci important e felul de angajare într­o viatã dupã voia lui Dumnezeu.
 
 

- Cum credeti cã ar trebui sã stim dacã ne rugãm bine?

- Dragã, nu se pune problema cum te rogi. Te rogi cum te poti ruga. Sigur cã rugãciunea totdeauna este oglinda sufletului. În momentul în care te angajezi la rugãciune, o faci dupã mãsura vietii tale. În Scara Sfântului Ioan Scãrarul se spune cã rugãciunea, dupã calitãtile ei, este "judecatã si judecãtorie si scaunul judecãtorului înainte de judecata viitoare". Ceea ce înseamnã cã rugãciunea e oglinda sufletului! Cum ne e viata asa ne e si rugãciunea; nu poti avea o altã rugãciune decât la mãsura la care ai ajuns!

Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste despre patru feluri de rugãciune:me: rugãciunea întinatã (sau spurcatã), rugãciunea furatã, rugãciunea pierdutã si rugãciunea curatã. Fiecare dintre aceste patru feluri de rugãciune aratã starea celui ce se roagã. Cel care e încã întinat si trãieste în patimi se roagã, pentru cã rugãciunea nu tine de un anumit stadiu, ci tine de viata omului, de credinta omului. Cel care a ajuns sã aibã o legãturã cu Dumnezeu de asemenea se roagã. Nu se poate sã crezi în Dumnezeu si sã nu te rogi, sã nu­ti gãsesti vreme de rugãciune. Sigur cã, rugându­te ca începãtor, ca om întinat, si rugãciunea e întinatã de patimile care au putere în sufletul tãu. Si asa mai departe.

Când ai ajuns la o viatã curatã, viatã de nepãtimitor, atunci ai ajuns si la rugãciunea curatã. Si rugãciunea curatã e o rugãciune despre care se poate spune într­adevãr cã e o rugãciune bunã. Dar cel care e angajat în rugãciune, în orice stare ar fi, e pe calea îmbunãtãtirii rugãciunii si pe calea îmbunãtãtirii vietii sale. Deci, cum esti, asa ti­e rugãciunea, cum te porti, asa te rogi. Chiar existã un îndemn: "Roagã­te cum poti, ca sã ajungi sã te rogi cum trebuie!".
 
 

- Uneori, totusi, ne rugãm, dar ne rugãm dintr­un formalism.

- Dragã, chiar si formalismul e o dovadã cã vrei sã faci mai mult. Cine nu se roagã nici formal, nu se roagã deloc. Cum sã ajungã acela la un alt fel de rugãciune sau mãcar la rugãciunea formalã? Sigur, cei mai multi dintre oamenii care se roagã, cel putin cei care au ajuns în fata mea si am putut constata cum le e rugãciunea sau cum sunt angajati ei în rugãciune, nu se roagã, ci rostesc formule de rugãciune.

De exemplu, rugãciunea "Tatãl nostru". Chiar astãzi am avut la spovedit un tânãr, si încã un tânãr cu pretentii de intelectual, care nu stia nici mãcar rugãciunea "Tatãl nostru". Acela care zice totusi rugãciunea "Tatãl nostru" cum o stie, chiar dacã nu o zice bine, chiar dacã o zice numai asa, dintr­un obicei, cã asa s­a pomenit, spunând rugãciunea seara sau la masã, acela nu se roagã, de fapt, cu rugãciunea "Tatãl nostru", ci rosteste o rugãciune. De felul acesta sunt multi.

Cei mai multi oameni nu se roagã, ci citesc rugãciuni, rostesc rugãciuni, spun rugãciuni. Or, acesta este primul stadiu al rugãciunii, rugãciunea trebuie interiorizatã. Unii ne acuzã cã spunem rugãciuni formulate de altii si care nu se potrivesc cu viata noastrã, si deci nu ne exprimãm pe noi în rugãciuni. Da, e adevãrat, însã dacã ne-am apropria si rugãciunile strãine, care sunt mai multe decât cele ce le­am putea realiza noi cu puterea noastrã, am reusi sã ne interiorizãm în mãsura în care cuvintele pe care le spunem sunt si ale noastre.

Eu v­am spus cã dintre psalmi am doi preferati si aceia se potrivesc cel mai bine cu starea mea sufleteascã. Asta nu înseamnã cã nu citesc si alti psalmi sau cã nu mã rog si cu cuvinte din alti psalmi. Ceea ce se potriveste cu sufletul meu este cuprins în Psalmul 22 si în Psalmul 102, dar si cu celelalte rugãciuni pe care le­a spus Psalmistul încerc sã mã identific, sã mã verific si sã mã raportez la ele. Trebuie sã le spunem si noi ca rugãciuni de ritual, chiar dacã nu sunt total rugãciunile noastre sau nu toti suntem identificati cu rugãciunile pe care le facem.

Chiar dintre cei care se silesc în rugãciune, unii se opresc numai la citirea formalã a Psaltirii, a acatistelor, si nu se identificã cu ele. Dacã nu se identificã, nu au prea mare spor, cã rostesc cuvinte strãine de asezarea lor sufleteascã. Cel mai bine este sã îti aproprii cuvintele si sã gãsesti resorturi sufletesti care sã te angajeze în rugãciune prin cuvintele pe care le rostesti. Dacã am rãmâne numai la cât spunem noi sau la cât putem rosti noi, din puterea noastrã, nu am putea sã ne tinem angajati într­o rugãciune care sã aibã o duratã.

De exemplu, uite, la sfintele slujbe. Sfânta slujbã are o duratã a ei, pe care o cunoastem din experientã. Dacã nu ne­am ruga cu rugãciunile de la sfintele slujbe, nu ne­am putea angaja si nici pe altii nu i-am putea angaja la o rugãciune, de exemplu, la o slujbã de trei ore.
 
 

- În esentã, trebuie sã ne bazãm pe starea noastrã interioarã, sufleteascã, pe rugãciune, pe trãire sau pe Tipic: Ceaslov, Psaltire?

- Dragã, cu astea ne ajutãm. Ceaslovul, Psaltirea, slujbele noastre sunt cuprinzãtoare de texte de rugare care ne angajeazã ca sã devenim prin ele. Ne rugãm si cu rugãciunea de toatã vremea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul" dar nu putem renunta la celelalte rugãciuni, în care învãtãm, ne îndoctrinãm. Asa cã folosim tot ce avem.

Nu înseamnã cã, dacã cineva nu citeste dintr­o carte de rugãciuni sau dintr­o Psaltire, din Ceaslov, fie pentru cã nu stie carte, fie pentru cã nu e obisnuit cu asa ceva, pe acela nu­l primeste Dumnezeu. Crestinismul nu a început nici cu Psaltirea, nici cu Ceaslovul, nici cu Acatistierul, astea s­au adãugat în timp. Si noi astãzi ne putem folosi de unele sau de altele, dar nu cu absolutã necesitate: dacã nu ai citit Acatistul Maicii Domnului, nu te primeste Maica Domnului sau dacã nu ai citit Paraclisul nu te primeste, cã trebuia sã citesti si n­ai citit. Nu se pune problema asa! Toate acestea sunt lucruri care ne ajutã.

Sã ne gândim, de exemplu, la sutasul din Capernaum, care se pomeneste mâine. Sutasul din Capernaum - câte rugãciuni a stiut, nu stie nimeni. Dar a avut o asezare sufleteascã pe care Domnul Hristos a constatat­o ca foarte bunã si l­a recomandat si altora, si s­a minunat de starea lui, dar nu ni se spune nimic despre viata lui în general. Sigur cã a fost o viatã îngrijitã, dacã Domnul Hristos s­a putut minuna de viata lui si oameni ca el intrã în Împãrãtia lui Dumnezeu. Si poate fi luat drept exemplu!


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!


Copyright © 2004 Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.