Duminica trecută s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului risipitor sau, cum îmi place mie să spun, pilda tatălui iubitor. De fapt, din pilda cu fiul risipitor învătăm mai putin de la fiul risipitor decât de la tatăl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii, un om care s-a depărtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut seama de tatăl său dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte că are un tată. Poate că lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: si-a adus aminte că are un tată. Când a plecat, nu i-a păsat că are un tată! Când a rătăcit, nu stim cât s-a gândit că are un tată. Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte că are un tată! A stiut despre tatăl său că este asa cum trebuie să fie un tată, că are inimă de tată.

Fiul risipitor a plecat de la fata tatălui său să facă ce vrea el. A făcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, că pe cei care au păcătuit, Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor nesăbuită. I-a lăsat să vadă cum este omul care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul care se încrede în mintea lui, mai ales dacă aceasta este o minte coborâtă, deviată de la bine, împătimită. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A primit-o si a risipit-o!

Pe când făcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata tatălui său si pe care nu le-ar fi putut face lângă tatăl, nu s-a gândit că are un tată. A venit însă vremea să se gândească: "Am un tată, am avut o casă părintească, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a gândit cum să facă să fie din nou în casa tatălui său, dar nu ca fiu - căci zice el «Nu sunt vrednic să fiu fiul tău». Atunci, pentru că aici, păzind porcii, nu am nici măcar mâncarea pe care o mănâncă porcii, ce as putea face ca să am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatălui? Nu am altceva de făcut decât să mă gândesc că tata este bun cu mi-ne. Mă voi scula si mă voi duce la tatăl meu si voi zice: «Tată, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argatii tăi» (Luca 15, 18-19)".

Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatălui său. De acum stia: am un tată. Se spune în pildă că tatăl l-a văzut de departe pe fiul care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se găsea, pentru că inima de tată i-a dat gândul că trebuie să facă altceva decât să astepte. Ar fi putut foarte bine să astepte, dar atunci s-ar fi putut zice că nu a avut inimă de tată, ci de cercetător, de cercetător stiintific, de psiholog, de filosof, de om care vrea să scoată niste concluzii. Or, el a avut inimă de tată, si inima de tată nu l-a lăsat să astepte, ci i-a dat ghes să plece. Se spune în Sfânta Evanghelie "că alergând a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat". Este foarte important să tinem minte, să avem în vedere cuvântul acesta: a alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând, ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul său care se întorcea, a căzut pe grumajii lui si l-a sărutat.

Era primul semn că îl astepta pe fiul său. Nu astepta pe un străin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul său. Pe fiul său l-a dorit, pe fiul său l-a asteptat, pe fiul său l-a îmbrătisat, pe fiul său l-a sărutat, pentru că avea inimă de tată. Si fiul a început să zică: "Tată, am gresit la cer si înaintea ta si nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Mai mult nu a zis! El si-a propus să mai zică ceva: "Fă-mă ca pe unul din argatii tăi", dar aceasta nu a mai zis-o. Cred că nu a mai zis-o pentru că nu a mai putut s-o zică, pentru că tatăl a luat măsuri îndată.

Aici este foarte important de luat aminte: tatăl l-a primit pentru că de fapt niciodată nu l-a părăsit! Fiul l-a părăsit pe tatăl, tatăl nu l-a părăsit pe fiu! Tatăl a rămas în asteptarea fiului. Tatăl a dorit să îl aibă pe fiul său aproape. Nu a renuntat niciodată la inima de tată, de aceea a alergat înaintea lui, de aceea a căzut pe grumajii lui, de aceea l-a îmbrătisat, de aceea l-a sărutat, de aceea a început să dea porunci: "Aduceti degrabă haina lui cea dintâi si-l îmbrăcati!". Nu a zis: "Aduceti degrabă haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti degrabă haina lui dintâi si-l îmbrăcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre slujitorii mei, care se poate îmbrăca singur. Dacă vreti să-i arătati cinstirea pe care vreau eu să i-o arătati, atunci îmbrăcati-l!". "Aduceti încăltăminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încăltăminte si lăsati-l să se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti vitelul cel îngrăsat si-l înjunghiati si mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24). Cu aceasta, tatăl si-a făcut datoria pe care i-o impunea inima de tată.

Mai era ceva de făcut: după ce oamenii au început să mănânce si să se veselească, a sosit acasă si celălalt fiu, care, informat fiind asupra situatiei, nu voia să intre în casă. Tatăl a iesit să stea de vorbă cu el si atunci fiul si-a vărsat veninul din suflet, că avea venin! Nu stia că are un frate care a revenit, nu se bucura că are un frate care a fost primit cu bine, ci a zis: "Iată de atâtia ani îti slujesc, si niciodată n-am călcat porunca ta. Si mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău (nu a zis "acest frate al meu") care si-a risipit averea în desfrânări (în unele traduceri românesti este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el vitelul cel îngrăsat!"

Tatăl, tot cu inimă de tată si fată de cel care era răzvrătit, a zis: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim si să ne bucurăm, căci fratele tău, acesta (nu a zis "fiul meu", desi era si fiul tatălui, dar a arătat raportul pe care îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!"

Cred că ne putem da toti seama că Domnul Hristos a spus această pildă ca să înteleagă oamenii că Dumnezeu este Tatăl lor. A vorbit despre Dumnezeu care este Tată fată de fiii Săi, răi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu Tatăl care răsare soarele peste cei buni si peste cei răi, care trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatăl care aleargă spre omul ce vine către Dânsul.

Mântuitorul nostru ne-a învătat rugăciunea "Tatăl nostru", care ne-a pus în evidentă că-L avem pe Dumnezeu ca Tată. Domnul Hristos ne-a spus: "Si care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste, sarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?" după care trage o concluzie: "Dacă voi, răi fiind - dacă voi, în situatia de tată, răi, fată de Dumnezeu care este bun - stiti să dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).

Noi stim de la Domnul Hristos că avem un Tată în cer, dar uităm lucrul acesta. Suntem nepăsători fată de lucrul acesta. Nu avem în consideratie lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu pentru noi. Nouă ne-a spus Domnul Hristos că avem Tată în cer si că Tatăl nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pământesc. Cu toate acestea nu avem încredere, nu avem siguranta binelui.

Am mai spus si prin alte părti că noi nu trebuie să considerăm că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în întelesul că stai cu frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun si iubitor de oameni, milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milă si îndurări si iubire de oameni. Asa-L prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru, care ne asteaptă, care ne primeste, care aleargă spre noi. Asa-L întelegem noi pe Dumnezeu - Tatăl nostru.

Si totusi, stăm cu atâta nepăsare, stăm fără credintă în fata lui Dumnezeu sau poate că nici nu stăm în fata lui Dumnezeu, ci stăm ca niste oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu pilda fiului risipitor si ni-L mai arată o dată pe Dumnezeu ca tată, ne încredintează că Dumnezeu este gata să ne primească dacă si noi vrem să fim primiti si dacă facem cale întoarsă de la rău la bine.

Dacă am avea această credintă, n-am avea teama că Dumnezeu ne pedepseste. Dacă am avea această încredintare, am avea siguranta că Dumnezeu ne primeste. Sigur că trebuie să ne facem si noi datoria, pentru că dacă facem altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu. Depărtarea nu este numai spatială, în întelesul că te duci într-o tară îndepărtată, cum s-a dus fiul risipitor. Poti să te duci într-o tară îndepărtată - prin nepăsare. Poti să te duci într-o tară îndepărtată - stând acolo unde esti, dar făcând niste lucruri rele. Poti să te duci într-o tară îndepărtată fără să te misti de unde esti - ducând o viată pe care nu o binecuvintează Dumnezeu.

Dar întoarcerea de la rău la bine este o întoarcere la Dumnezeu, care ne primeste. Nu se poate să nu ne primească Dumnezeu, care este Tatăl nostru. Este adevărat că noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei: "Si ne învredniceste pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tată, si a zice: Tatăl nostru...". Ne dăm seama că nu trăim o viată în care să avem raporturi de fii fată de Tatăl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfială în a-L numi pe Dumnezeu - Tată, pentru că nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie să facem noi - ce face Tatăl nostru. Adică noi facem ceea ce putem face, iar Tatăl nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.

Este bine, făcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor, a tatălui primitor, a fratelui împotrivitor, să ne întrebăm si noi, acum: credem în Tatăl cel primitor, sau nu? Îl căutăm numai atunci când avem treabă cu El, si atunci nu este tată, ci sponsor? Stăm cu teama că Dumnezeu nu ne primeste în fata Lui? Atunci înseamnă că pentru noi Dumnezeu nu este Tatăl nostru, ci terorist. Or, viata noastră trebuie să fie alcătuită pe ideea aceasta, că Dumnezeu este Tatăl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, să fie uneori fiu risipitor, alteori să fie fiu care se întoarce, alteori să fie el însusi frate împotrivitor, alteori să fie tată primitor.

Este bine să ne cercetăm pe noi însine în această privintă: Cum suntem noi fată de oamenii din jurul nostru? Avem inimă de tată? Vrem să avem inimă de tată? Avem inimă de frate adevărat? Vrem să avem inimă de frate adevărat? Avem inimă de prieten? Vrem să avem inimă de prieten? Dacă da, înseamnă că am învătat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatăl primitor, amin!


Mânăstirea Brâncoveanu
20 februarie 1998