Ceea ce este îngăduit a spune sigur este că, în vederea înfăptuirii Răscumpărării, după Sfatul cel din veac ascuns al întelepciunii divine, Crucea Domnului reprezintă în fapt mijlocul suveran, unealta lui Dumnezeu de răscumpărare prin excelentă.
Usor se întelege acum de ce faptele si suferintele Domnului au, în ciclul Sfintelor Patimi, "e un scop care depăseste măretia lor morală imediată. În fond, ele reprezintă lucrarea pentru a cărei înfăptuire El S-a pogorât din cer, si lucrarea aceasta e de asa natură că are vârtutea să zguduie si să ne înnoiască.” A. Vonier, Op. cit. , pp. 34-35
În tot cazul, pe această milostivă orânduire a sfatului Întelepciunii lui Dumnezeu, Care a făcut din Patima si Moartea Fiului instrumentul răscumpărării noastre, pe faptul acesta misterios îsi înte-meiază imnografii, în cazul de fată, tot efortul lor de în-telegere.
Un indiciu că Răstignirea Domnului formează aievea obiectul unei atari orânduiri îl vedem, în adevăr, discret insinuat, dar cu toată claritatea, în imnele care – vorbind de dumnezeiescul "e;sfat” al Răscumpărării – ne lasă să întelegem că momentul hotărâtor din înfăptuirea acestui "e;sfat” îl reprezintă Crucea si Moartea Domnului. Un astfel de indiciu ne oferă, se pare, mai întâi, imnul următor:
"Doamne, de Ti-ai si întins mâinile pe Cruce, de voia Ta, dar ai suferit patimă împlinind bunăvoirea Tatălui, că ai venit să mântuiesti pe oameni ca un milostiv”. Mineiul pe aprilie, în 6 zile: Vecernia s. a. a Crucii
În imnul de mai jos, relatia în discutie, dintre Cruce si sfatul dumnezeiesc, pare totusi să fie ceva mai clară:
"Blestemul, cel ce mi s-a odrăslit mie prin înselăciune din lemnul cel din Eden, l-ai stricat, făcându-Te ascultător sfatului părintesc până la Cruce. Pentru aceasta laud si slăvesc negrăita Ta smerenie” Penticostar, Săptămâna a treia a Slăbănogului, vineri: Tripesnetele finale, oda IX, Slavă...
Dar imnul din care faptul divinei orânduiri de care vorbim rezultă cu toată claritatea e negresit următorul:
"Vrând să mântuiesti zidirea Ta, bucurându-Te ai săvârsit taina cea prea adâncă a rânduielii Tale ca un Preabun, si ai răscumpărat toată lumea, pretuind-o cu cinstit sângele Tău” Triod, gls. 2, sedelnele Octoihului, sâmbătă: Stihoavna Laudelor, stih. III
Interesant de observat, tot în această ordine de idei, e acum faptul că rostul providential al Crucii, de care vorbim, pare totusi să fie înteles de imnografi în două feluri, sau mai bine zis pare să fie înteles ca realizându-se pe două căi, amândouă, desi în mod inegal, totusi destul de larg reprezentate în cărtile de slujbă.
a. Crucea, ilustrare a exigentelor Răscumpărării
E clar, în adevăr, mai întâi că pentru un număr destul de însemnat de imne, Crucea pare chemată să-si împlinească functia ei providentială, ilustrând printr-o lectie pe viu, printr-o pildă exemplară, asprele, exigentele conditii ale răscumpărării fiecărui suflet în parte.
Fără a forta prea mult lucrurile, imnele acestea se pare că vor să ne spună în adevăr că "e;asa cum moartea Domnului a fost necesară pentru Răscumpărare, tot atât de necesară e si nevointa personală pentru mântuirea unui suflet în parte, în afară de calea aceasta cineva neputând muri fată de sine, nici trăi pentru chemările lui Dumnezeu” În realitate, după imnele de care vorbim, pilda aceasta a Crucii ne povătuieste, în linii mari, "e;să omorâm săltările trupului nostru”, "e;morti către pofte să ne facem si vii numai dumnezeiestilor porunci”, "e;să ne pătrundem membrele cu frica lui Dumnezeu”, în sfârsit să învătăm că "e;măririi lui Dumnezeu ne facem părtasi, numai dacă părtasi ne facem si patimilor Lui”, pentru că "e;din umilintă vine înăltarea” Triod, Săptămâna a patra din Post, joi: Stihoavna Vecerniei, stih. I cu alte cuvinte – ca să împrumutăm propriile expresii ale imnografilor – "e;Crucea pe umeri purtându-Si, Hristos ne-a lăsat pildă nouă tuturor cum să trăim întru El, ca să ne putem si preamări cu El”.
Din multimea de variante pe aceeasi temă, iată în adevăr cum ilustrează această întelegere imnul cu cel mai bogat cuprins:
"Pe umeri, Hristoase, ai ridicat Crucea Ta, venind la Patimă, si ne-ai dat pildă nouă, celor ce voim să trăim întru Tine, cum să ne preamărim cu Tine si să vietuim. Însuti învredniceste-ne si pe noi să ne facem părtasi ai Patimilor si măririi Tale, purtând omorârea Ta întru noi. Omoară, Iubitorule de oameni, săltările trupului si cu dumnezeiasca Ta frică pătrunde membrele trupului, mort către pofte si viu numai poruncilor Tale făcându-mă.” Octoih, gls. 5, marti: Vecernia, stih. III
Alte imne merg însă si mai departe si văd în pilda Crucii exemplarul, modelul de totdeauna al nevointelor martirice:
"Nouă si minunată cale de nevointe ai arătat, pironindu-Te pe lemn, Stăpâne; că Te-ai făcut pârgă mărturisirii si răbdării mucenicilor.” Mineiul pe septembrie, în 15 zile: oda I, Slavă...
Dar, fie într-un fel, fie într-altul, iată desigur ceea ce teologia modernă ar numi aspectul moral al Răstignirii.
b. Functia universal regeneratoare a Răstignirii Domnului
E aproape de prisos să mai spunem că viziunea în jurul căreia gravitează majoritatea imnelor pune în lumină totusi un fel cu mult mai adânc de a întelege rolul providential al Crucii.
Drept vorbind, dincolo de valoarea morală exemplară a Răstignirii, e clar că din Patima si Moartea Domnului – înainte si mai presus de voia si de stirea noastră – emană, în adevăr, după imnografi, o atotputernică si totusi misterioasă putere binefăcătoare, care cuprinde si regenerează aievea, în rosturile ei cele mai adânci, toată creatia.
Negresit, stim că sensul adevărat al acestei lucrări este în realitate restaurarea intentiilor ordinii divine de la început(...). O singură problemă rămâne, asadar, de limpezit: cum înteleg imnografii secretul acestei providentiale, tainice si universale actiuni de regenerare a Răstignirii Domnului?
c. Dualitatea fundamentală si diversitatea solutiilor.
E un fapt că indicatiile imnografilor, în această chestiune, duc în realitate nu numai spre una, ci spre trei modalităti de întelegere. În mod constant însă, ori de câte ori e vorba de una sau alta din aceste modalităti de întelegere, întâlnim totusi – ca un vast context comun – presupuse două afirmatii care în această împrejurare par să aibă o importantă fundamentală: pe de-o parte afirmatia că toate "e;asezământurile” căderii se întemeiază si sunt crescute din păcat si din urmările lui, asa încât o nimicire a păcatului înseamnă, în realitate, ruina întregului univers căzut; iar pe de altă parte, afirmatia că Patima si Moartea Domnului au omorât într-adevăr păcatul si au odrăslit – din împăcarea cu Dumnezeu – o generală înnoire.
Asadar, păcatul adamic si moartea răscumpărătoare a Domnului – iată datele fundamentale constante ale problemei în cazul de fată. Nu printr-o simplă întâmplare, vedem în imnele de care ne ocupăm stând fată în fată: de-o parte păcatul si urmările lui, iar pe de altă parte atotputernica virtute răscumpărătoare a Patimii, a Răstignirii si a Mortii Domnului.
Din revista "Studii Teologice” nr. 9-10, noiembrie-decembrie 1970, pp. 662-665.