Interviuri cu Părintele Teofil Părăian realizate de Sabin Vodă
I. Partea întâi - Cuvânt înainte
Această carte cuprinde interviuri, cuvântări si predici înregistrate, de-a lungul a cinci ani, cu Parintele Teofil Paraian de la Manastirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Cartea este rodul unor profunde si sincere relatii de prietenie. Mai întâi de toate este vorba de prietenia si legătura duhovnicească, de mai multi ani, cu Părintele Teofil. În al doilea rând, această carte a început să se alcătuiască din vremea în care realizatorul acestor înregistrări îsi începea ucenicia în mass-media vorbită, la Grupul Redactional Viata Religioasă de la Radiodifuziunea Română. Aici, sprijinit si sustinut de prieteni, avea să înceapă sirul interviurilor înregistrate si difuzate, pe cele trei canale ale postului national de radio, cu Părintele Teofil. Nu în ultimul rând, aparitia acestor interviuri si cuvântări a fost posibilă datorită prietenilor de la Editura Sofia din Bucuresti.
Titlul cărtii - Întâmpinări - îi apartine Părintelui Teofil care s-a gândit la faptul că toate aceste mărturii, cuprinse în lucrarea de fată, au fost cuvinte de întâmpinare, fie pe calea undelor radio, fie prin viu grai în diverse locuri si ocazii, iar de acum devin cuvinte de întâmpinare si pentru cei care le vor citi.
Cu ce ne întâmpină Părintele Teofil în această nouă carte?
În prima parte sunt cuprinse interviuri pe diverse teme de mare actualitate, care preocupă mintea si sufletul oricărui tânăr credincios, doritor să cunoască si să experieze duhul autentic al Bisericii Ortodoxe. Se regăsesc aici interviuri difuzate, în perioada 1997-1999, pe postul national de radio, interviuri tipărite în oficiosul Patriarhiei Române "Vestitorul Ortodoxiei" sau oficiosul Arhiepiscopiei de Alba Iulia "Credinta străbună" si alte înregistrări inedite, nepublicate încă.
Câteva interviuri si meditatii asupra slujbelor si specificului Postului Mare si mai ales al Săptămânii Mari formează partea a doua a Întâmpinărilor Părintelui Teofil.
Pentru a întregi această carte am cuprins, în ultima parte, câteva cuvântări si predici rostite de Părintele Teofil în diverse locuri si ocazii (Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Bucuresti, Brasov, Alba Iulia, Mănăstirea Oasa si chiar în Franta).
Acesta este "profilul" cărtii, cât despre profilul celui pe care îl veti regăsi în aceste rânduri este mai anevoie de scris. Proximitatea Părintelui Teofil este o provocare si un îndemn.
Este o provocare pentru toti cei care se lasă coplesiti de greutătile si încercările vietii si care uită de îndemnurile date de Mântuitorul nostru Iisus Hristos după învierea Sa din morti: "pace vouă" (In. 20, 19), "bucurati-vă (Mt. 28,9), nu vă temeti" (Mt. 28,10), "mergeti în toată lumea si propovăduiti Evanghelia la toată făptura" (Mc. 16,15) s.a. Părintele Teofil, prin situatia sa de nevăzător, dar străvăzător cu duhul, ne provoacă să ne asumăm viata cu pace, cu bucurie, cu binecuvântare (cf. Lc. 24, 51) si cu constiinta că Dumnezeu le stie pe toate si dă omului atât cât poate duce, iar ce este mai presus de noi trebuie asumat întru răbdare.
Părintele Teofil este o provocare deoarece este un model viu, dinamic si statornic în ce priveste viata duhovnicească. Programul de viată duhovnicească recomandat de Părintele Teofil este o permanentă provocare la adresa autosuficientei, comoditătii si superficialitătii credintei noastre. Noi nu l-am cuprins în această lucrare deoarece a apărut în mai multe cărti. Desi este cunoscut de multi, vai, cât de putini sunt cei ce sunt consecventi acestui program!
De ce este Părintele Teofil o provocare?
Pentru că el este un exemplu viu de cunoastere si stăpânire a Sfintei Scripturi si în special a Noului Testament. Îi sunt familiare cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, ale Sfântului Apostol Pavel, ale celorlalti evanghelisti si apostoli pentru că Părintele are constiinta că noi, crestinii ortodocsi, trebuie să avem gândurile lui Dumnezeu, să fim - asemeni femeilor mironosite - gânditori de Dumnezeu.
Părintele Teofil este o provocare pentru noi si în ceea ce priveste cunoasterea scrierilor Sfintilor Părinti, în special a Patericului si Filocaliei. Textele lor s-au împlântat în mintea si inima Părintelui de la prima lectură si au devenit izvoare de întelepciune si har pentru cei care îl ascultă sau cer îndrumare de la dânsul.
Ne provoacă Părintele Teofil si la cercetarea mai atentă a textelor sfintelor slujbe ale Bisericii. Nu există cuvântare, interviu sau predică în care Părintele să nu aducă în constiinta celui din fata sa "comori de gând" cuprinse în textele liturgice. Numite de Părintele Teofil "filocalia pentru toti", slujbele Bisericii nu sunt altceva decât expresia vie si lucrătoare a învătăturii si trăirii ortodoxe.
Părintele Teofil este o provocare, dar este si un îndemn pentru noi toti de a-i urma, de a ne face un program de viată duhovnicească, de a cerceta si aprofunda Sfânta Scriptură, scrierile Sfintilor Părinti - în special Patericul si Filocalia - si slujbele Bisericii.
Încă ceva, nu lipsit de importantă.
În zilele noastre când este asa de greu să găsesti oameni disponibili, binevoitori si gata să te ajute, Părintele Teofil este unul dintre aceia pentru care cuvântul din Pateric al Sfântul Antonie cel Mare: "De la aproapele este viata si moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim" este o permanentă în viata sa.
Credem, cu convingere, că si pe viitor Părintele Teofil va fi o prezentă vie si lucrătoare, fie la amvon, fie la întâlnirile cu tinerii din tară, fie pe calea undelor în emisiunile difuzate la Radio România, Radio Trinitas - Iasi, Radio Renasterea - Cluj Napoca, Radio Reîntregirea din Alba Iulia sau oriunde în presa scrisă si audio-vizuală.
Chiar dacă nu poate fi redat în scris, sarmul oralitătii Părintelui Teofil Părăian străbate această carte (si acest veac) de la prima la ultima filă si ni-l readuce în fata constiintei pe unul dintre cei mai iubiti duhovnici ai vremurilor noastre.
Sabin Vodă, 6 august, Praznicul Schimbării la Fată, Alba Iulia, 2000.
Partea a II-a: Postul Mare
1. Despre Canonul cel Mare
Intevievator: Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?
Părintele Teofil: Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face, pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru un canon asa de mare.
Intevievator: Părinte Teofil ce ne propune Canonul cel Mare pentru viata noastră?
Părintele Teofil: Scurt vorbind, să lepădăm lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm în armele luminii, să nu mai fim răi, ci să fim buni, să ne pară rău de răutătile noastre si să adăugăm lucruri bune în viata noastră.
Intevievator: Părinte, vă rugăm să ne tâlcuiti întelesul stihirii următoare din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanu: "Fie mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată si băutură si apa iertării ce a izvorât, ca să mă curătesc cu amândouă ungându-mă si bând si ca o ungere si o băutură, cuvintele tale cele de viată".
Părintele Teofil: În această alcătuire vorbim cu Domnul nostru Iisus Hristos care, pe Cruce fiind, a fost străpuns cu sulita după ce si-a dat duhul, după ce a murit pe Cruce si din coasta Lui a curs sânge si apă, ne mărturiseste Sfânta Evanghelie (In. 19, 34). La această apă si la acest sânge, care a curs din coasta Mântuitorului se referă alcătuitorul acestei stihiri, acestei ziceri, si spune în rugăciune către Mântuitorul: să-mi fie si mie sângele curs din coasta ta, mijloc de iertare a păcatelor, să-mi fie si mie apa care a curs o dată cu sângele din coasta ta mijloc de îmbunătătire, să beau sângele tău si să mă ung, să mă spăl cu apa ta, să-mi fie scăldătoare, să mă facă curat sângele si apa din coasta ta, să mă facă curat ca iertat si să mă facă curat de orice întinăciune. Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lui care este Cuvântul lui Dumnezeu, să ne fie nouă cuvintele Lui folositoare pentru mântuirea sufletelor noastre, care de fapt, e bine să stim, înseamnă mai ales curătire, mai ales îmbunătătire sufletească. Când zicem mântuire la asta să ne gândim în mod special: să fim îmbunătătiti, să fim iertati de greseli, de păcate si să fim curati si să fim mai buni decât am fost atunci când am făcut cele rele pentru care cerem iertare.
Intevievator: Canonul este lung si cere din partea nostră nu numai multă răbdare ci si multă atentie. Exemplele si pildele din Vechiul si Noul Testament precum si analiza profundă a sufletului căzut sunt privite de multi dintre credinciosi ca ceva putin depăsit de timpul în care trăim. Cum trebuie înteles textul Canonului si mai ales mesajul, îndemnul cuprins în el, de fiecare dintre noi?
Părintele Teofil: Numai cei care sunt putini credinciosi pot să facă aprecieri negative fata de ceva atât de înalt si atât de însemnat. Sigur că cineva care nu este obisnuit cu slujbe lungi, cineva care nu este interesat de îmbunătătire prin sfintele slujbe, cineva care ar vrea ca înaintarea lui să se realizeze cumva de la sine, acela poate să coboare si cele înalte si să le micsoreze din măretia lor, dar cineva care îsi dă seama de importanta acestor lucruri si de ajutorul pe care îl poate avea din aceste exemple, din exemplul celor din Vechiul Testament care i-au slujit lui Dumnezeu: să fii primitor de străini ca Avraam, să fii răbdător ca Iov, să fii ostenitor ca Iacob pentru împlinirea dorintelor pe care le ai, să fii postitor ca Moise ca să poti primi legea lui Dumnezeu sau să poti aprecia pozitiv legea lui Dumnezeu, toate lucrurile acestea sunt lucruri de mare însemnătate si pe care noi, credinciosii adevărati, le pretuim, iar credinciosii cei cu putină credintă le defaimă sau le neglijează.
Interviu realizat la Mănăstirea Brâncoveanu, 7 martie 1998.
2. Despre Liturghia Darurilor mai înainte sfintite
Intevievator: Părinte Teofil în perioada Postului Mare se săvârseste în timpul săptămânii Liturghia Darurilor mai înainte sfintite. După cum îi spune si numele darurile sunt deja sfintite. Cum trebuie să întelegem noi prezenta reală a lui Hristos si mai ales cum trebuie să ne raportăm la ea?
Părintele Teofil: Liturghia Darurilor mai înainte sfintite se săvârseste în vremea Postului Mare pentru că este rânduială în Biserica noastră ca în timpul Postului Mare, pregătitor pentru Sfintele Pasti, Liturghie deplină să se săvârseasca numai sâmbăta si duminica; sâmbăta Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar duminica, în primele cinci duminici de post Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, apoi în duminca Floriilor, în duminica stâlpărilor cum se mai numeste, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, numită si Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, joi si sâmbătă Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În celelalte zile si mai ales miercurea si vinerea se săvârseste Liturghia Darurilor mai înainte sfintite, Liturghie pe care a scris-o, după rânduiala care era deja în Constantinopol, Sfântul Grigorie Dialogul în secolul al saselea. Această liturghie nu este o Liturghie deplină, ci este o Liturghie la care Sfintele Daruri, respectiv trupul si sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos se oferă credinciosilor pentru împărtăsire, dar aceste dumnezeiesti taine sunt pregătite dinainte la o Liturghie deplină, anterioară Liturghiei Darurilor mai înainte sfintite, de aceea se si numeste Liturghia aceasta "Liturghia Darurilor mai înainte sfintite". În realitate este o slujbă de împărtăsire a credinciosilor care este împreunată cu vecernia. Prezenta reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos o întelegem asa cum o întelegem si la Liturghia deplină pentru că e vorba de acelasi Trup si acelasi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, deosebirea este că la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos se oferă credinciosilor împreună, adică nu separat trupul Mântuitorului si separat sângele Mântuitorului, ci deodată Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar vinul care se dă împreună cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru credinciosi nu este Sângele Mântuitorului ci este vin binecuvântat prin contactul cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prezenta euharistică, noi nu o accentuăm în Biserica Ortodoxă în sensul acesta ca să se facă închinare la Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, doar atât că se realizează aceasta în vederea împărtăsirii. Totusi, la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite se poartă, se duc cele sfinte prin fata credinciosilor de la proscomidie la masa sfântului altar si atunci credinciosii aduc închinare si Trupului si Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, asa cum închinare aduc, mai ales clericii, Trupului si Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică Mântuitorului euharistic, lui Hristos euharistic, îndată după prefacerea cinstitelor daruri în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică după epicleză.
Intevievator: Părinte Teofil, de ce credeti că a rânduit Biserica această Liturghie doar în timpul Postului Mare?
Părintele Teofil: Pentru că în cealaltă vreme a anului bisericesc se oficiază Liturghia deplină. În Postul Mare zilele obisnuite ale săptămănii, adică luni, marti, miercuri, joi si vineri, se socotesc mai mult de pocăintă, iar Liturghia este o slujbă a bucuriei, nu a pocăintei si pentru că este rânduială în Biserica noastră să nu se facă Liturghie deplină s-a rânduit această Liturghie care nu este deplină de fapt, ci este doar o slujbă în care se împărtăsesc credinciosii. Credinciosii dorind să se împărtăsească mai des decât sâmbăta si duminica, s-a rânduit această posibilitate de împărtăsire în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfintite, aceasta fiind o slujbă de împărtăsire. E într-un fel continuarea Liturghiei depline, anume pentru împărtăsire cu Daruri sfintite la Liturghia deplină. Credinciosii nu se pot împărtăsi decât la o Liturghie deplină si, cum Liturghie deplină nu se face în timpul Postului Mare decât sâmbăta si duminica, si atunci Sfânta noastră Biserică, pentru a-i ajuta pe credinciosi, pentru a-i mângâia pe credinciosi, pentru a-i ajuta pe credinciosii care doresc să se împărtăsească mai des decât sâmbăta si duminica, a dat această posibilitate prin Liturghia Darurilor mai înainte sfintite.
Intevievator: Cum si când a apărut Liturghia Darurilor mai înainte sfintite?
Părintele Teofil: Liturghia Darurilor mai înainte sfintite nu stiu când a apărut, dar stiu că la sfârsitul secolului al VI-lea Sfântul Grigorie Dialogul a pus în scris această rânduială care deja exista în Constantinopol.
Intevievator: Când se săvârseste această Sfântă Liturghie?
Părintele Teofil: Se poate săvârsi în zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, adică se poate săvârsi, în timpul postului în zilele în care nu se săvârseste Liturghia deplină a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, dar este obligatorie miercurea si vinerea. Miercurea si vinerea în timpul postului pregătitor pentru Sfintele Pasti, Liturghia Darurilor mai înainte sfintite este obligatorie în sensul că în Triod, cartea de slujbă conducătoare în această vreme, la Vecernie nu este cuprinsă si stihoavna Vecerniei, adică o parte care e în cuprinsul Vecerniei în general, dar care nu există la Vecerniile în care este rânduit să fie si Liturghia Darurilor mai înainte sfintite. Asta înseamnă că e obligatoriu ca miercurea si vinerea să se facă această Liturghie. Se poate face si în celelalte zile, însă nu este obligatorie si slujba Vecerniei este rânduită asa cum se face obisnuit în celelalte zile. Sunt locuri în tara noastră în care preotii fac Liturghia Darurilor mai înainte sfintite si în celelalte zile ale săptămânii în afară de sâmbăta si duminica si în afară de zilele aliturgice, adică luni si marti în prima săptămână din post când sunt zile aliturgice, în Vinerea Mare nu se face nici un fel de Liturghie, adică în vinerea dinainte de Sfintele Pasti si este obligatorie pentru preot si pentru credinciosi Liturghia Darurilor mai înainte sfintite si în Săptămâna Sfintelor Patimi, luni, marti si miercuri.
Intevievator: La ce oră din zi trebuie să se săvârsească Liturghia Darurilor mai înainte sfintite?
Părintele Teofil: Aceasta o spune însusi faptul că Liturghia Darurilor mai înainte sfintite este unită cu Vecernia. Fiind unită cu Vecernia, adică cu slujba de seară, ar trebui făcută seara. Poate din comoditate si ca să nu îi tină pe credinciosi să ajuneze până seara, multi dintre preoti fac această Liturghie dimineata. Însă nu e potrivit. Nu e potrivit în sensul că pentru dimineata sunt alte slujbe. În mănăstiri în general se fac multe slujbe pregătitoare pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfintite, ceasurile cu catisme, asa că se îndelungă vremea de pregătire si în general se face în jurul amiezii, iar alti preoti socotesc că e bine să facă chiar la vremea la care se face Vecernia, după amiază către seară, când e rânduită vremea Vecerniei. Cred că asa si trebuie făcută pentru că unită fiind cu Vecerenia, presupune împărtăsirea credinciosilor după o zi de ajunare.
Intevievator: Părinte, vă rugăm să le dati un sfat, de întărire duhovnicească, acum la mijlocul postului, tinerilor de la Biserica Sfântul Nicolae, din Bucuresti.
Părintele Teofil: Toti tinerii trebuie să fie cu grijă, nu numai cei de la Biserica Sfântul Nicolae, să se gândească mai ales după ce a trecut o vreme de post si s-au ostenit cu anumite nevointe că nu e destul ceea ce au făcut si trebuie să facă si mai departe nevointă, să se silească si mai departe pentru a-si curăti simtirile, cum zicem la Pasti "să ne curătim simtirile să-l vedem pe Hristos strălucind cu apropiata lumină a învierii", că de fapt, acesta este tot rostul postului: o disciplinare a fiintei umane, a noastră a credinciosilor. Asa că le doresc să rămână statornici în rânduielile Bisericii noastre, ca în felul acesta să ajungă să se închine fără de osândă Sfintei Învieri, asa cum se spune si la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite, când în loc de rugăciunea amvonului de la Liturghia obisnuită este o rugăciune în care se spune între altele: "Dă-ne nouă, Bunule - Bunul fiind Dumnezeu, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârsim, credinta nedespărtită să o păzim, capetele nevăzutilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm si fără de osândă să ajungem a ne închina si Sfintei Învieri".
Interviu înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, 8 martie 1998.
3. Slujbele Săptămânii Mari
Intevievator: Părinte Teofil ce sunt Deniile si când se oficiază aceste slujbe?
Părintele Teofil: Prin Denii se întelege slujba Utreniei făcută seara asa cum se face în cadrul privegherilor, adică slujba Utreniei, slujba de dimineata se mută de la locul ei din dimineti la vremea serii după ce se sfârseste rânduiala Vecerniei. Sunt slujbe care se fac seara si acestea se fac în timpul postului miercuri si vineri în săptămâna a cincea, miercuri fiind Canonul Sfântului Andrei, adică o slujbă de dimineată, o Utrenie, în care se cuprinde un canon mare. Canonul Mare se numeste pentru că este cel mai lung, adică o rânduială de slujbă care se numeste Canon si care are mult mai multe cântări, mult mai multe alcătuiri decât slujbele numite Canon, slujbele obisnuite, canoanele obisnuite. Si acesta se face seara, deci e o Denie. La fel vineri seara, în săptămâna a cincea, este slujba Acatistului Bunei Vestiri. Acatistul Bunei Vestiri al Maicii Domnului este încadrat în slujba de dimineată, în slujba Utreniei, care se face tot seara. Tot Denii se numesc si slujbele din Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Săptămâna Mare, slujba de luni, marti, miercuri, joi, vineri din Săptămâna Sfintelor Patimi care sunt tot Utrenii, adică slujbe de dimineata, făcute seara.
Intevievator: Părinte Teofil ce este Prohodul Domnului si de ce a fost rânduită această sfântă slujbă?
Părintele Teofil: Prohodul Domnului este o alcătuire de slujbă în trei stări, cu o melodie frumoasă, angajantă pe care o cântă si credinciosii, melodie pe care se cântă textele rânduite de Sfânta Biserică, texte numite Prohodul Domnului, care se încadrează la slujba Utreniei din Sâmbăta Mare, din Sâmbăta Sfintelor Pătimiri si care se oficiază, de fapt, vineri seara. Este o minunată alcătuire în care se accentuează ceea ce este pozitiv în moartea Mântuitorului. Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce după firea omenească, iar Prohodul Domnului este, să zicem asa, un fel de slujbă de înmormântare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în care se pomeneste importanta mortii Mântuitorului, încercarea de a aprecia la valoarea ei moartea Mântuitorului care s-a făcut pentru noi si pentru a noastră mântuire, un fel de uimire în fata mortii Mântuitorului: "Dar cum mori Viată si cum sezi în groapă si cu învierea ta îi mântuiesti pe toti" sau "în mormânt Viată, pus ai fost Hristoase si s-au spăimântat ostirile îngeresti". Pe de altă parte se pomeneste de Iosif si Nicodim, care l-au înmormântat cu cinste pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe El care a fost condamnat, pe El care a fost dispretuit, ei L-au cinstit în vremea aceea si I-au făcut o înmormântare cu cinste, sunt pomeniti si ei în cadrul Prohodului Mântuitorului. Nu stiu când anume a fost alcătuită această rânduială de slujbă, ne-am pomenit cu ea, este cuprinsă în Triod, adică în cartea de slujbă conducătoare pentru slujbele din vremea de pregătire pentru Sfintele Pasti. Este o mostenire minunată pe care am găsit-o noi în Biserică si pe care o ducem mai departe. Stiu că Triodul s-a alcătuit în timp adică nu era de la început deplin, ci s-au adăugat mai târziu anumite lucruri. Poate că si partea aceasta s-a adăugat în timp, dar oricum este o bogătie pentru credinta noastră, pentru viata noastră, pentru simtirea noastră, această alcătuire numită Prohod, adică slujbă de înmormântare. În felul acesta noi participăm la înmormântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea făcută de Iosif si Nicodin, pomenim si pe femeile mironosite care au fost aproape de Domnul Hristos, când a fost înmormântat Domnul Hristos, avem posibilitatea să ne cercetăm pe noi însine în fata acestui eveniment care a avut loc pentru noi si pentru mântuirea noastră, asa că e bine să dăm slavă lui Dumnezeu pentru această rânduială de slujbă din Vinerea Mare, sau, mă rog, unde se face Sâmbătă dimineată din Sâmbăta cea Mare, pentru că înmormântarea Domnului Hristos a avut loc vineri, dar cele pomenite în legătură cu ea sunt si în legătură cu Sâmbăta cea Mare când Domnul Hristos a fost cu trupul în mormânt, cu sufletul s-a pogorât la iad si cu dumnezeirea a fost pretutindeni: "si cu trupul în mormânt si cu sufletul în iad si cu tâlharul în rai a fost pretutindenea".
Intevievator: Sâmbăta Mare ocupă un loc aparte atât din punct de vedere liturgic cât si teologic. Despre ce este vorba, Părinte Teofil?
Părintele Teofil: În Sâmbăta cea Mare este ceva deosebit la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în loc de imnul heruvimic pe care îl cunoastem si pe care îl cântăm în zilele obisnuite când se face Sfânta Liturghie, avem o alcătuire care se cântă numai în vremea Sâmbetei celei Mari, numai în ziua Sâmbetei celei Mari, si anume: "Să tacă tot trupul omenesc si nimica pământesc întru sine să nu gândescă că Împăratul împăratilor, Domnul domnilor se junghie si se duce să se dea de mâncare crediciosilor si merg înaintea Lui toate cetele îngeresti, heruvimii cei cu ochi multi, serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântarea: aliluia, aliluia, aliluia". Prin aceste cuvinte se arată semnificatia Sâmbetei celei Mari, adică se arată că Cel care era în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul, nu este înmormântat întru neputintă, ci este înmormântat cu bunăvointa Lui, ca o jertfă adusă de El pentru mântuirea oamenilor. El se dă spre mâncare credinciosilor, spre întărirea credinciosilor în viata cea nouă si rămâne în aceeasi cinstire pe care a avut-o întotdeauna din vesnicie si în fata îngerilor care aduc mărire lui Dumnezeu si cântare "aliluia" si în această zi în care se pomeneste moartea Mântuitorului, înmormântarea, asezarea în mormânt, petrecerea în mormânt a Mântuitorului. Toate acestea se au în vedere pentru credinciosii care trebuie să stie că moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost de bunăvoie si că nu a împutinat cu nimic măretia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Li se atrage atentia credinciosilor să aibă gânduri ceresti, nu gânduri pământesti în fata acestui eveniment si în fata acestei situatii, de aceea zice "să tacă tot trupul omenesc si nimica pământesc întru sine să nu gândescă" pentru ceea ce s-a întâmplat în vederea mântuirii noastre, ci să se uimească cu gânduri ceresti de ceea ce s-au uimit îngerii pentru că îngerii, se spune, "merg înaintea Lui", înaintea Mântuitorului, cu toată domnia si heruvimii cu ochi multi si serafimii cu sase aripi fetele acoperindu-si, adică arătându-si si uimirea si neîndestularea în fata acestor lucruri minunate si nu pot să facă altceva decât să izbucnească în cântarea "aliluia" - lăudati pe Domnul înseamnă aliluia - ceea ce trebuie să facă si oamenii. Dacă tace tot trupul omenesc si nimica în sine nu gândeste, să aducă si ei, mai ales în interiorul lor, în constiinta lor cântarea aliuluia pe care o cântă îngerii.
Interviu înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în 8 martie 1998.
4. Săptămâna Mare în constiinta noastră
Intevievator: Părinte Teofil, stim cu totii că fiecare zi din Săptămâna Mare are o semnificatie precisă, însă problema si dificultatea stă tocmai în întelegerea lor profundă si mai ales în actualizarea si concretizarea lor în viată. De ce se întâmplă acest lucru si mai ales cum poate fi depăsită această neputintă?
Părintele Teofil: Viata pe care o ducem noi este o viată în care în prim-planul vietii nu este întotdeauna Dumnezeu, nu e întotdeauna mântuirea, nu e întotdeauna silinta de a ne depăsi pe noi însine si atunci, într-un fel este firesc să nu putem cuprinde si mai ales să nu putem întelege si să nu putem aprecia la justa valoare sau la o valoare cât mai mare pentru noi, cele ce s-au petrecut odinioară pentru mântuirea noastră si cele ce se sărbătoresc. Se actualizează tot pentru mântuirea noastră, pentru cercetarea noastră, pentru silinta noastră de a depăsi obisnuitul si de a intra într-o sferă mai înaltă a gândirii si a simtirii. Si pentru Săptămâna Sfintelor Patimi noi ne pregătim prin postul premergător. Noi zicem că postul e Postul Pastilor si de fapt e Postul Pastilor pentru că avem în vedere Sfintele Pasti si Învierea cea mai presus de lume, dar avem în vedere si jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La sărbătoarea Schimbării la fată este o alcătuire care zice: "În munte Te-ai schimbat la fată Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe cât au cuprins ucenicii Tăi mărirea Ta, au văzut, că dacă Te vor vedea răstignit să cunoască Patima Ta cea de bună voie si lumii să propăvăduiască că Tu esti cu adevărat raza Tatălui". Cu gânduri de felul acesta trebuie întâmpinată jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu constiinta că jertfa e jertfă reală, că e de bună voie, că Domnul Hristos s-a adus Tatălui pentru mântuirea noastră, cum se spune chiar în Vinerea Mare într-o alcătuire numită Condac: "Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi venti toti să-l lăudăm că pe Acesta l-a văzut Maria pe lemn (sau pe cruce) si i-a zis: «desi rabzi răstignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu!»". Constiinta aceasta dacă o avem, în general o putem avea si în special în fata pătimirilor Mântuitorului, în fata mortii Mântuitorului, în fata înmormântării Mântuitorului, în fata petrecerii Mântuitorului în mormânt care de fapt, nu se realizează de fiecare dată când o prăznuim, dar pe care o avem în constiintă si pe care Biserica noastră vrea să ne-o aducă cât mai aproape ca să putem să depăsim obisnuitul si să intrăm în sfera mai presus de obisnuit si cu celelalte zile al Săptămânii Sfintelor Patimi. De exemplu, cu pomenirea Cinei celei de Taină, cu pomenirea Spălării picioarelor, cu pomenirea rugăciunii din grădina Ghetsimani, cu pomenirea vinderii Mântuitorului, a prinderii Mântuitorului, toate acestea se desfăsoară cumva în constiinta noastră prin rânduiala Bisericii, prin ceea ce ne aduce Biserica în fată si toate acestea pe noi ne găsesc la măsurile noastre. Noi nu putem să ne detasăm de noi însine, de obisnuitul vietii noastre, de nepăsările noastre câte le avem, ci în fata acestor lucruri stăm cu viata noastră, cu ceea ce am devenit, cu ceea ce am agonisit de-a lungul anilor. Miercuri, în Săptămâna Sfintelor Patimi, de pildă, pomenim pe femeia care l-a cinstit pe Domnul nostru Iisus Hristos vărsând asupra lui mirul. E un prilej si pentru noi să ne gândim câtă cinstire avem noi fată de Mântuitorul, dacă aducem mirul vietii noastre, mirul unei vieti curate întru pocăinta agonisită, dacă aducem si noi cinstirea aceea pe care a adus-o femeia pe care a rânduit Domnul Hristos să o pomenească în propăvăduirea lor Sfintii Apostoli, că a zis: "Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va spune si ce a făcut ea spre pomenirea ei" (Mt. 26, 13; Mc. 14, 9). Sunt niste lucruri care vor să ne ridice într-o întelegere mai înaltă, într-o simtire mai înaltă. Sigur că lucrurile acestea nu se pot realiza fără participarea noastră si fără o silintă a noastră. Marti, în Săptămâna Sfintelor Patimi, pomenim pe cele zece fecioare. Împărătia lui Dumnezeu asa cum este prezentată în Evanghelie, în pilda cu cele zece fecioare dintre care unele au fost primite înăuntrul cămării si altele nu, si aceasta este un prilej pentru noi de cercetare si de silire să fim vrednici de a fi cu Mântuitorul, să fim vrednici de a fi cu cele cinci fecioare pe care le-a cunoscut Mântuitorul pentru că au avut nu numai fecioria ci si fapte bune. Luni, în Săptămâna Sfintelor Patimi, pomenim pe Patriarhul Iosif cel vrednic de pomenire pentru viata lui curată, pentru felul cum i-a slujit lui Dumnezeu si care îl închipuie pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iarăsi este un prilej de a ne cerceta pe noi însine. Deci toate acestea sunt niste lucruri pe care noi nu le împlinim ca un ritual, ci le împlinim ca un mijloc de îmbunătătire sufletească. În zilele din Săptămâna Sfintelor Patimi, si luni si marti si miercuri si joi avem în sfintele slujbe ale Bisericii noastre o alcătuire în care ne gândim în mod special la cămara Cinei celei de taină, ne gândim la cămara de nuntă a Fiului de Împărat, ne putem gândi la Foisorul în care s-a arătat Domnul Hristos ucenicilor Săi, dar îndrumati de Sfânta noastră Biserică ne aducem aminte si de faptul că nu avem o îmbrăcăminte corespunzătoare cu ceea ce ni se cere si de aceea suntem îndemnati să zicem cu cântare si zicem de fapt în constiinta noastră cuvinte de rugăciune ca acestea: "Cămara ta, Mântuitorule, o văd împodobită si îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, si mă mântuieste."
Interviu înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, martie 1998.
5. Semnificatia zilelor din Săptămâna Mare
Intevievator: În această seară crestinii l-au privegheat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cântările Prohodului se sting usor si urmează ceasuri de meditatie pentru fiecare din noi. Având aceste câteva momente de asteptare a Învierii Domnului, Părinte Teofil Părăian, să încercăm să rememorăm ultimul drum al Domnului. Să parcurgem împreună cu ascultătorii nostri acest urcus prin pogorâre, plecând din Duminica Floriilor, când am văzut intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, trecând cu gândul prin fiecare zi a Săptămânii Patimilor. Lunea cea mare, când am făcut pomenire de Sfântul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului, Martea cea mare, când am pomenit pe cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie si pilda talantilor, Miercurea mare, în care s-a făcut pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul si ajungem la ziua de ieri, Sfânta si marea joi, în care am prăznuit patru lucruri: spălarea picioarelor, cina cea de taină, rugăciunea din Ghetsimani si vânzarea Domnului. Să începem asadar cu Duminica Floriilor ca punct de început al acestei privegheri.
Părintele Teofil: Duminica Floriilor este punct de început al privegherii pentru adâncirea în gândurile prăznuitoare ale evenimentelor care tin de mântuirea noastră. De fapt, Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este precedată de sâmbăta lui Lazăr, în care Biserica pomeneste învierea lui Lazăr făcută de Domnul nostru Iisus Hristos si care are legătură si cu Duminica Stâlpărilor, în întelesul că primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos, care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată cumva si de învierea Sfântului si dreptului Lazăr, de minunea premergătoare primirii triumfale a Domnului în Ierusalim. De aceea Biserica si zice, vorbim cu Domnul Hristos si în sâmbăta premergătoare Duminicii Floriilor, si în Duminica Floriilor, zice exprimând prin alcătuirea Bisericii următoarele cuvinte: "Învierea cea de obste mai înainte de patima Ta încredintând-o, pe Lazăr din morti l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtând, Tie biruitorului mortii strigăm: Osana Celui dintru înăltime, bine esti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului". Aducem în actualitatea noastră un eveniment petrecut în vremea propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos si participăm si noi la el în vremea noastră. Îl avem în fată pe Mântuitorul care intră în Ierusalim, călare fiind pe mânzul asinei, cum spune proorocia. Si noi îl întâmpinăm pe Domnul nostru Iisus Hristos cu crengi înverzite si cu inima primitoare, ca Domnul Hristos să nu intre numai în Ierusalimul cel pământesc, ci mai ales în Ierusalimul sufletului nostru, Ierusalim însemnând cetatea păcii sfinte, pacea sfântă. Aducem si noi Mântuitorului laudă, asa cum i-au adus pruncii din Ierusalim când au zis: "Osana celui dintru înăltime, bine esti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului" (Mt. 21, 9), iar Domnul nostru Iisus Hristos s-a îndreptat spre Templul din Ierusalim unde a făcut minuni. Asteptăm ca si în sufletul nostru să intre Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca într-un lăcas al Său, ca într-un templu si să vindece neputintele noastre. De aceea zicem cu Biserica: "Învierea cea de obste mai înainte de patima Ta încredintând-o, pe Lazăr din morti l-ai înviat Hristoase Dumnezeule". Si din partea noastră spunem: "Pentru aceasta si noi ca pruncii" - se întelege de odinioară - "semnele biruintei purtând", - semnele Învierii, arătată în viata cea nouă din crengile pe care le avem în mână sau măcar în constiintă - "Tie biruitorului mortii strigăm: Osana Celui dintru înăltime, bine esti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului". Si adăugăm: Vino si în viata noastră, în constiinta noastră, vino si ne ajută să-Ti aducem tot mai multă mărire, să constientizăm tot mai mult binefacerile Tale.
Intevievator: Părinte Teofil, de ce se numeste acest răstimp Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare?
Părintele Teofil: Răstimpul acesta până la Sfintele Pasti, până în Sâmbăta cea Mare inclusiv, se numeste Săptămâna Patimilor sau poate că mai corect Săptămâna Pătimirilor Domnului Hristos, pentru că în acest răstimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mântuitorului si evenimente premergătoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mântuirea noastră, lucruri de o importantă deosebită. De aceea săptămâna aceasta se mai numeste si Săptămâna Mare, săptămâna în care ne gândim la lucruri mari si minunate, de importantă pentru fiecare dintre noi. Credinciosii în această săptămână sunt cu mai multă grijă în ceea ce priveste rânduiala Postului, sunt cu mai multă luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac în mod deosebit în această săptămână, slujbe mai lungi, slujbe mai adânci parcă decât în altă vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, în dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fată de Mântuitorul care pentru noi si pentru a noastră mântuire s-a răstignit în vremea lui Pontiu Pilat si a pătimit si s-a îngropat, ca după aceea să urmeze Învierea cea de-a treia zi, propovăduită de Scripturi si prăznuită de noi la Sfintele Pasti. În primele zile ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos este rânduit ca în Sfânta Biserică să se spună în chip de mărturisire si de rugăciune următorul text liturgic: "Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită si îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină si mă miluieste".
Intevievator: În Sfânta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.
Părintele Teofil: Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun si binevoitor cu fratii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a tinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc si să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt si asezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a tinut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept întelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin înfometare pe concetătenii săi si pe conationalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomeneste cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.
Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim si o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înteleptirea credinciosilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce si s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atrăgându-le atentia că suntem toti chemati spre rodire si că Domnul Hristos asteaptă ceva de la noi, si noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtutile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să stim că Domnul Hristos răsplăteste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteste si pedepseste si îndărătniciile lor, si neangajările lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu si-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor - să întelegem în vremea propovăduirii Sale - dar si-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înteleagă din aceasta că El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Pasti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne îndemnăm pe noi însine să nu dormităm, ci să ne trezim si să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.
"Cămasa Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, si îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, si mă mântuieste" (Luminânda).
Intevievator: În Sfânta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie.
Părintele Teofil: În Martea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumati de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele întelepte si despre fecioarele neîntelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos si pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata constiintei în Martea cea Mare. Si noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marti pilda cu cele zece fecioare si pe cele zece fecioare, luând aminte si prin textele liturghice din ziua respectivă la cele cinci fecioare întelepte, care au avut untdelemn în candelele lor si care l-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el în cămara nuntii si s-au bucurat de ospătul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în fată ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiti prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiti prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospătul cel vesnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si vă rugati că nu stiti cînd vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserică ne învată în fiecare zi de marti din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-a învătat si în această săptămână în ziua de marti, să fim cu luare aminte la noi însine, la datoriile noastre, să asteptăm pe mirele ceresc cu inimă iubitoare si cu fapte bune, ca si întru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri. În această zi de marti, ca si în celelalte zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, până miercuri inclusiv, la slujba de dimineată, la utrenie, se spun următoatrele cuvinte:
"Iată mirele vine în miezul noptii si fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai mortii si afară din Împărătie să te încui, ci te desteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".
Intevievator: În Sfânta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Părinti au hotărât să se pomenească femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că aceasta s-a întâmplat cu putin înainte de mântuitoarea Patimă.
Părintele Teofil: În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri, pomenire s-a făcut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfânta noastră Biserică o prezintă si ca pe o femeie păcătoasă. În Sinaxarul zilei respective însă se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfânta noastră Biserică se opreste în mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca având pretul mai mare decât 300 de dinari, ceea ce însemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a arătat cinstirea ei fată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos turnând peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că acea femeie a fost păcătoasă. Sfânta noastră Biserică însă face o legătură între femeia cinstitoare a Mântuitorului si femeia păcătoasă despre care istoriseste Sfântul Evanghelist Luca si despre care se poate citi în capitolul al saptelea din Sfânta Evanghelie de la Luca. Cântările, textele liturgice care împodobesc slujba din Miercurea Săptămânii celei Mari se referă la această femeie ca la o femeie păcătoasă, si sfântul Ioan Gură de Aur face o legătură între vinderea lui Iuda, între faptul că Iuda l-a vândut pe Mântuitorul, si femeia căreia i s-au dezlegat păcatele de către Domnul Hristos. Iar Sfânta noastră Biserică face si ea aceeasi legătură, iar în legătură cu femeia păcătoasă ne spune că acea femeie a luat rânduială de mironosită. "Doamne", zicem noi către Domnul Hristos, "femeia care căzuse în păcate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci fiind miscată de darul lui Dumnezeu ca să cunoască ceva din măretia Mântuitorului, "si luând rânduială de mironosită", deci făcând ceea ce voiau să facă femeile mironosite după înmormântarea Domnului Hristos, a anticipat cumva înmormântarea Mântuitorului si pregătirea lui cu miresme, "aducând mir de mult pret", dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega păcatele, pentru că zicea femeia: Dezleagă-mi păcatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat părul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apă din mare prin nori. E o alcătuire extraordinar de frumoasă si minunată, o alcătuire impresionantă pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o măretie unică si ar fi bine să îl avem mai mult în vedere si să-i ascultăm cuprinsul si-n această zi în care ne gândim la ceea ce s-a întâmplat când femeia păcătoasă a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a rânduit apoi ca fapta ei să fie pomenită si să fie propovăduită spre pomenirea ei oriunde se va propovădui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).
"Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosită si tânguindu-se a adus Tie mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, si întunecată si fără de lună pofta păcatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare si să le sterg pe ele iarăsi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în miazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta multimea păcatelor mele si adâncurile judecătilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemăsurată milă" (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcătuire a Casianei monahia, Triod).
Intevievator: În Sfânta si Marea Joi, dumnezeiestii Părinti care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricosătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vânzarea Domnului.
Părintele Teofil: După evenimentele pe care le-am pomenit în primele trei zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am ajuns să ne gândim si la cele petrecute si în Joia premergătoare pătimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au rânduit Părintii cei duhovnicesti să fie pomenite în Biserică si de către toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a întelege măretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spălat picioarele ucenicilor Săi. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spală picioarele omului si care a rânduit ca si noi să facem la fel. Pentru că a zis apoi: "Voi mă numiti pe mine Învătătorul si Domnul si bine ziceti căci sunt. Deci dacă Eu Domnul si Învătătorul v-am spălat vouă picioarele voastre, si voi sunteti datori să vă spălati picioarele unii altora, pildă v-am dat vouă ca si voi să faceti la fel" (In. 13, 14). Este o poruncă a Mântuitorului ca să fim unii fată de altii cinstitori, de a ne smeri unii în fata altora, de a fi curătitori ai fratilor nostri. Pentru că duhovniceste asta înseamnă si la asta suntem chemati de către Domnul Hristos.
Am pomenit apoi Cina cea de taină, ultima cină pe care a avut-o Domnul Hristos împreună cu ucenicii săi înainte de Sfintele Sale Pătimiri, când a rânduit ca cele ce le-a făcut El atunci, acolo, să se facă în continuare spre pomenirea Lui, căci luând pâine în sfintele, preacuratele si fără prihană mâinile sale a sfintit, a binecuvântat, a frânt si a dat ucenicilor săi, zicând: "Luati, mâncati, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea si paharul după cină zicând: Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-27). În Sfânta Evanghelie de la Luca si în Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel se afirmă că Domnul Hristos după ce a spus aceste cuvinte a rânduit: "Aceasta să faceti întru pomenirea Mea" (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si aceasta o facem si noi la fiecare Sfântă Liturghie, când ne aducem aminte de această poruncă mântuitoare si de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatălui, si de cea de-a doua slăvită iarăsi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mântuitorului, si le oferim lui Dumnezeu în general, zicând: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate". Acestea le facem la fiecare Sfântă Liturghie, dar le pomenim în chip deosebit în Joia cea Mare, când pomenim Cina cea de taină în pomenirea cea de peste an. Am făcut si aceasta în Joia cea Mare.
Noi pomenim si am pomenit în Joia cea Mare si rugăciunea din grădina Ghetsimani, când Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc să treacă paharul suferintelor de la El dacă este cu putintă si a precizat că vrea să împlinească voia Părintelui ceresc, pentru că a zis: "Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească" (Mt. 26, 39). Este rugăciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi în Joia cea Mare, si la care e bine să ne gândim si noi, si ne gândim de fapt, si când putem să ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi dătător de orientare, în sensul că si rugăciunea noastră trebuie să fie o rugăciune cât mai adâncă, o rugăciune totală. Mai pomenim si prinderea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui în grădina Ghetsimani, când Iuda l-a sărutat si i-a zis" "Bucură-te, Învătătorule" (Mt. 26, 49), si când cei care au venit împreună cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus să-l chinuiască. În fata Sfântului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viată făcătoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mântuitorului: "Nu-ti voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmasilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Tie: Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta".
În această Joi minunată si vrednică de tinut minte, Sfânta noastră Biserică ne conduce să vorbim cu Mântuitorul si să zicem:
"Când măritii ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat si judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesătios, cel ce a îndrăznit unele care acestea asupra Învătătorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, mărire Tie".
Intevievator: În Sfânta si Marea Vineri se prăznuiesc sfintele si mântuitoarele si înfricosătoarele Patimi ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face încă pomenire si de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstingnit împreună cu El.
Părintele Teofil: Astăzi, în Vinerea cea Mare, Vinerea Pătimirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastră mântuire, de scuipările, de bătăile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de răstignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au făcut pentru noi si pentru a noastră mântuire. Ne-am pregătit vreme îndelungată pentru aceste întâmpinări, pentru aceste gânduri si simtăminte care ne pun în legătură cu iubirea Mântuitorului arătată pe cruce, ne pune în legătură cu jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos adusă pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem să apreciem aceste pătimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mântuirea noastră si în măsura în care le întelegem sau întelegem ceva din ele, stăm si noi în fata Domnului Hristos, în fata crucii, stăm împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului în apropierea crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos si învătăm de la El să iertăm pe vrăjmasii nostri. Căci Domnul Hristos a zis: "Părinte, iartă-le lor că nu stiu ce fac" (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre răstignitorii Săi. Învătăm de la Domnul Hristos să ne încredintăm toate ale noastre în mâinile lui Dumnezeu, căci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis către Dumnezeu: "Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul meu" (Lc. 23, 46). Învătăm de la Domnul Hristos să împlinim toate lucrurile până la deplinătatea lor. Căci îl auzim pe Domnul Hristos zicând: "Săvârsitu-s-a" (In. 19, 30). Învătăm de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre măretia pocăintei, pentru că tâlharul cel bine cunoscător, care si-a dat seama că pentru păcatele lui pătimeste, că pentru ale lui păcate este răstignit împreună cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis către Mântuitorul: "Pomeneste-mă, Doamne, întru împărătia Ta", iar Domnul Hristos i-a răspuns: "Adevăr grăiesc tie, astăzi vei fi cu mine în Rai" (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca să întelegem cât mai bine cele ce s-au făcut pentru noi si întelegându-le, recunostinta noastră să fie cât mai deplină. Condusi de Sfânta noastră Biserică în această zi de Vinere Mare, în această zi de Vineri întunecată si luminată. Întunecată pentru că s-a întunecat soarele si s-a cutremurat pământul, dar si luminată, pentru că-i luminată de iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care se arată Dumnezeu Însusi, Cel ce este iubire; întru această zi binecuvântată de Dumnezeu ne îndemnăm unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem:
"Pe cel ce S-a răstignit pentru noi veniti toti să-L lăudăm că pe acesta L-a văzut Maria - e vorba de Maica Domnului - pe cruce si a zis: Desi rabzi răstignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu".
Intevievator: În Sfânta si Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască si trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viată vesnică.
Părintele Teofil: Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu în Sâmbăta cea Mare înmormântarea Domnului Hristos, petrecerea în mormânt a Mântuitorului nostru. Vom avea în vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastră mântuire în această zi. Si anume, îl vom avea în vedere pe Mântuitorul Cel ce a fost în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul si în Rai ca un Dumnezeu cu tâlharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul în mormânt, si cu sufletul în iad, si împreună cu tâlharul cel mântuit în Rai. E o zi în care ne arătăm nedumerirea si totodată convingerea că moartea s-a întâmplat în viată, că Viata a primit moartea. Căci zicem: "În mormânt, Viată, pus ai fost, Hristoase, si împărătia iadului Tu ai zdrobit". Ne gândim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în care se întâlnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despărtirea sufletului de trup si viata prin faptul că vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: "Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce esti fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dătătorule de viată, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Tie". Rânduiala Bisericii noastre este ca îndată după ce se spun cu cântare cuvintele în care facem prohodirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndată după aceea se pomeneste Învierea. Pentru că noi aducem aminte de moartea celui fără de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fără să moară cu dumnezeirea, si în cazul acesta ne minunăm de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uităm de învierea Lui. "Desi rabzi răstignire", am zis în vinerea cea mare, "Tu esti Fiul si Dumnezeul meu". Si putem spune în continuare: "Desi esti în mormânt, Tu esti Dumnezeul meu". În această sâmbătă a tăcerii suntem chemati de Sfânta noastră Biserică în cuprinsul Sfintei Liturghii să tăcem cu gândurile noastre iscoditoare si să zicem:
"Să tacă tot trupul omenesc si nimica pământesc în sine să nu gândească, căci Împăratul Împăratilor si Domnul Domnului merge să se junghie si să se dea de mâncare credinciosilor. Si merg înaintea Lui puterile îngeresti cu toată domnia si stăpânia, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia".
Asa se spune la Sfânta Liturghie. Asa trebuie să spunem si noi în constiinta noastră, asa trebuie să gândim si noi despre tainele mai presus de întelegere. Să tacă firea omenească cu gândurile ei pământesti si să audă, să asculte, să vadă pe cei care îl însotesc pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în moarte si prin moarte spre învierea cea de a treia zi, pe care o asteptăm si pentru care ne-am rugat să o ajungem ca să ne închinăm Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără de osândă si să ne împăcăm cu toti. Să le zicem frati celor ce ne urăsc pe noi si asa, în ziua Învierii să strigăm: "Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte călcând si celor din morminte viată dăruindu-le".
Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul întregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite rugăciune către Dumnezeu: "Dă-ne nouă, Bunule să luptăm lupta cea bună, calea postului să o săvârsim, credinta nedespărtită să o păzim, capetele nevăzutilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm si fără de osândă să ajungem a ne închina si Sfintei Învieri". Am ajuns în ziua Sfintei Învieri, am ajuns să ne închinăm Sfintei Învieri. Biserica însă ne cere ceva anume si zice:
"În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea si unii pe altii să ne îmbrătisăm, si să le zicem frati si celor ce ne urăsc pe noi si asa să strigăm: Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte călcând si celor din morminte viată dăruindu-le".
Întrebarea firească pentru fiecare dintre noi este: Ne închinăm cu adevărat Sfintei Învieri? Le zicem frati celor ce ne urăsc pe noi? Suntem binevoitori fată de toti oamenii? Dacă da, atunci suntem fericiti, pentru că trăim Ziua Învierii întru care dorim să ne luminăm. Spunem că Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viată si de pe pământ la cer. Chemăm cerul si pământul să se veselească si zicem: "Cerurile după cuviintă să se veselească si pământul să se bucure, si să prăznuiască toată lumea cea văzută si cea nevăzută că Hristos a înviat, veselia cea vesnică". Pentru că stim că "prăznuim omorârea mortii, sfărâmarea iadului si începutul altei vieti vesnice". Si de aceea "lăudăm pe Pricinuitorul, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părintilor si preamărit". Avem bucuria să vedem pe "Soarele dreptătii tuturor viată răsărind", ne gândim la lumina Învierii, la bucuria izvorâtă din mormântul cel dătător de viată al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucurăm si noi împreună cu uncenicii Mântuitorului, care s-au bucurat văzându-l pe Domnul (In. 20, 20) si răspundem chemărilor Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice:
"Toti să vă ospătati din ospătul credintei, toti să luati bogătia bunătătii. Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărătia cea de obste, nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Si aceasta mai înainte apucând Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos, s-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pământ si s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut si a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Înviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos si au căzut dracii. Înviat-a Hristos si se bucură îngerii. Înviat-a Hristos si viata vietuieste. Înviat-a Hristos si nici un mort nu este în mormânt. Că Hristos înviind din morti începătură celor adormiti S-a făcut. A aceluia este slava si stăpânirea în vecii vecilor. Amin".
În această atmosferă trăind, suntem cu adevărat oameni care prăznuim Învierea Mântuitorului si dăm slavă celui ce a înviat din morti cu moartea pe moarte călcînd.
Hristos a înviat, ce vorbă sfântă!
Îti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parcă serafimi-ti cântă
De câte ori crestine tu auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poienita-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic si de măr.
În stupii de albine fără gres,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cires.
Dar, vai, în suflet ti-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, crestine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simti măcar acum pornit spre bine?
Măcar acum te simti mai bun, mai blând?
Simti tu topită-n suflet vechea-ti ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ti-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ti gură?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânti: Hristos a înviat!
Interviu difuzat în Vinerea Mare pe Canalul Radio România Actualităti (10 aprilie 1998).
Partea a III-a: Cuvinte și cuvântări
Cinstirea Sfintei Cruci
Suntem cinstitori ai Sfintei Cruci pentru că ne-am pomenit în această lume ca cinstitori ai Sfintei Cruci. Si e firesc să fim cinstitori ai Sfintei Cruci pentru că Biserica noastră este cinstitoare a Sfintei Cruci. Sunt multe prilejurile în care Biserica noastră pomeneste puterea cinstitei si de viată făcătoarei Cruci. Cinstim Sfânta Cruce pentru că asa ne învată Biserica, pentru că asa face Biserica, pentru că asa fac crestinii cei buni. Cinstim Sfânta Cruce pentru că stim că Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a adus ca jertfă pe sine Mântuitorul nostru de bunăvoie. Cinstim Sfânta Cruce pentru că în ea vedem materializată iubirea lui Dumnezeu fată de oameni. Stim că Dumnezeu este iubire (In. 4, 8) si stim că Sfânta Cruce este o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu Tatăl, care L-a dat pe Fiul Său ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică (In. 3, 16). Este o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu Fiul, care din iubire S-a răstignit pentru noi si pentru a noastră mântuire. Cinstim Sfânta Cruce ca fiind fata lui Dumnezeu îndreptată către oameni. Si cinstim Sfânta Cruce nu numai ca arătare a iubirii lui Dumnezeu fată de oameni, nu numai ca altar de jertfă, ci si ca semn al biruintei prin Înviere "că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea", spunem într-o alcătuire de la sfintele slujbe ale Bisericii noastre si stim că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morti după ce a murit pe Cruce si de aceea noi facem o legătură între Crucea Domnului Hristos si Învierea Domnului Hristos. Învierea Domnului Hristos dă valoare pentru noi jertfei de pe Cruce, iar Crucea este semn si al jertfei, si al biruintei, si este semn al jertfei pentru că este semn al învierii si al biruintei. Si de aceea noi cinstim Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos si zicem: "Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, si Sfântă Învierea Ta o lăudăm si o mărim" si mai zicem; "Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat nouă, că se îngrozeste si se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morti ai sculat si moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale si Învierii". Sfântul Calinic de la Cernica, la sfârsitul vietii sale pământesti, a zis "Slavă lui Dumnezeu pentru toate, Sfântă Cruce ajută si să ne vedem în Rai".
Cuvânt înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu în luna
februarie 1998 si difuzat pe Canalul Radio România Cultural
Cinstirea Maicii Domnului
Pe Maica Domnului o cinstim pentru că asa ne învată Biserica noastră, pentru că asa ne-am pomenit, pentru că nu putem să nu cinstim pe Maica Domnului, Maica Domnului fiind maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. E firesc, dacă-L cinstim pe Domnul Hristos, dacă-l preamărim pe Domnul Hristos, să fim si cinstitori ai Maicii Domnului. Ne-am pomenit ca cinstitori ai Maicii Domnului îndrumati de Biserica noastră la aceasta prin rânduielile sfintelor slujbe. De pildă, am auzit în cadrul sfintelor slujbe, de când mi-am dat seama de aceasta, cuvintele: "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii să o pomenim" si am răspuns la acest îndemn totdeauna: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pre noi". E în centrul preocupărilor noastre, si Sfânta Cruce, si Maica Domnului. Într-o alcătuire de la Ziua Crucii, vorbind cu Maica Domnului, pomenim Sfânta Cruce si zicem: "Rai de taină esti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos, întru care lemnul Crucii cel de viată purtător pe pământ s-a sădit. Pentru aceasta înăltat fiind acum (se întelege lemnul Crucii), închinându-ne lui, pe tine te mărim". Este o legătură între Maica Domnului si Crucea Domnului nu numai în sensul că Maica Domnului a stat la Crucea Domnului, ci si în întelesul că Biserica noastră are în vedere si Crucea Domnului, si pe Maica Domnului. Si, în sfârsit, am învătat multe despre Maica Domnului pe parcursul vietii noastre si putem învăta, si anume cinstim pe Maica Domnului pentru că a ales-o Dumnezeu Tatăl, pentru că din ea s-a întrupat Dumnezeu Fiul, pentru că Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea. Cinstim pe Maica Domnului pentru că îngerul binevestitor a zis: "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine" (Lc. 1, 28), pentru că Sfânta Elisabeta, sub puterea Duhului Sfânt în prezenta Maicii Domnului care-L purta pe Domnul Hristos în pântecele ei a zis "Binecuvântată esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău si de unde mie cinstea aceasta ca să vină Maica Domnului meu la mine?" (Lc. 1, 42-43). O cinstim pentru că a cinstit-o o femeie din popor care, uimită de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, a ridicat glasul si a zis "Fericit este pântecele care te-a purtat si pieptul la care ai supt" (Lc. 11, 27). O cinstim pe Maica Domnului pentru că au cinstit-o toti sfintii si n-avem cum să n-o cinstim pe ceea ce este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit si pe Cuvântul, pe Fiul lui Dumnezeu L-a născut. O cinstim pe Maica Domnului ca ceea ce este mai cinstită decât heruvimii si mai mărită fără de asemănare decât serafimii.
Cuvânt înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu
în luna februartie 1998 si difuzat pe RRC
Cinstirea sfintilor
Biserica Ortodoxă cinsteste sfintii pentru că-i cinsteste Dumnezeu pe sfinti. Sfintii sunt sfintii lui Dumnezeu si cinstindu-i pe sfintii lui Dumnezeu, cinstim pe Dumnezeu însusi, care este minunat între sfinti. "Veniti să ne închinăm si să cădem la Hristos. Mântuieste-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce esti minunat întru sfinti, pe noi cei ce-Ti cântăm Tie: Aliluia". Cinstim pe sfinti pentru că sfintii sunt prietenii lui Dumnezeu, cinstim pe sfinti pentru că i-a ales Dumnezeu, cinstim pe sfinti pentru că-i alegem si noi pe sfinti ca ocrotitorii nostri, cinstim pe sfinti pentru că ei se roagă pentru noi. "Sfintilor mucenici care bine v-ati nevoit si v-ati încununat, rugati-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre". "Mărire Tie Dumnezeului nostru, lauda Apostolilor si bucuria Mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de-o fiintă si nedespărtită". Sunt cuvinte cu care suntem obisnuiti. "Pe toti sfintii pomenindu-i, iară si iară cu pace Domnului să ne rugăm" spunem la Sfânta Liturghie. Pomenim pe sfinti la zilele hotărâte pentru pomenirea lor, ne rugăm sfintilor să ne ajute si nouă să urmăm calea de sfintenie, calea pe care au urmat-o ei, îi cinstim pe sfinti pentru că dorim si noi să fim sfinti si pentru că dorim să fim sfinti, ne folosim de darurile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care sunt puse în atentie ca Sfintele sfintilor, ca Sfinte pentru cei sfinti, ca Sfinte pentru cei ce vor să fie sfinti, ca Sfinte pentru cei care vor să înmultească numărul sfintilor.
Cuvânt înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu
în luna februarie 1998 si difuzat pe RRC
Mănăstirea - locul împlinirilor
Iubiti frati, îmi place să spun, si spun adeseori, că mânăstirea este si locul împlinirilor. Ar putea cineva să se întrebe, totusi, dacă există într-adevăr undeva un loc al împlinirilor si dacă există acest loc si este mănăstirea - de ce mănăstirea este locul împlinirilor. Întrebarea aceasta despre locul împlinirilor, despre un loc în care oamenii nu numai că se simt bine, dar se simt îndestulati, simt că nu mai au ce să urmărească, dacă lucrul acesta se întâmplă într-un anumit loc, oare într-adevăr este un astfel de loc? Întrebarea este firească pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur observă în "Predicile despre pocăintă" că Adam fiind în Rai a căzut si că Lot fiind în Sodoma s-a mântuit. Observă că Iov s-a mântuit pe o grămadă de gunoi, iar Saul nu s-a mântuit în palat împărătesc. Dacă luăm aminte la acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, constatăm că nu locul, ci asezarea sufletească îl ajută pe om ca să fie împlinit. Dar dacă ne mai gândim apoi că Sfântul Petru Damaschin spune că a văzut mântuire si cădere si în pustiu, si în viata obisnuită, si-n călugărie, si-n căsătorie, si dacă ne mai gândim că el afirmă că "de va lăsa omul voile si cugetele sale si va face voia si cugetul lui Dumnezeu, în toată lumea asta nu se va găsi nici loc, nici lucru ca să-i împiedice mântuirea. Se potriveste acest cuvânt cu cuvântul psalmistului: "în tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează suflete al meu pe Domnul (Ps. 102, 22). În rugăciunea "Împărat ceresc" - către Duhul Sfânt - spunem "care pretutindenea esti si toate le împlinesti". Sfântul Marcu Ascetul are cuvântul: "credinta neclintită este un turn întărit si Hristos se face toate celui ce crede". În acest cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul întelegem că mântuirea, că împlinirea vine prin Hristos. "Hristos să se sălăsluiască prin credintă în inimile voastre", le scrie Sfântul Apostol Pavel crestinilor din Efes (Efes. 3, 17). Toate acestea ne duc la gândul că, de fapt, împlinirea tine de suflet si nu de loc, de un loc anume. Si totusi nu se poate spune că n-ar fi si niste locuri cu avantaj pentru linistea sufletească, locuri în care omul să se simtă mai aproape de Dumnezeu, locuri în care cei de jos să caute mai mult voie lui Dumnezeu, nu se poate spune că nu există locuri care să favorizeze linistea si bucuria. Si-un astfel de loc nepărat trebuie să fie mănăstirea, pentru că mănăstirea este împărătia lui Dumnezeu aici pe pământ. Undeva unde se înmulteste rugăciunea, undeva unde se caută linistea, undeva unde oamenii sunt cu gândul la Dumnezeu nu se poate să nu fie si o împlinire, dacă oamenii caută cu adevărat voia lui Dumnezeu. Bineînteles că vrăjmasul poate veni cu gândurile lui, poate da fel de fel de sugestii, poate aduce confuzii, poate aduce nedumeriri, poate să răscolească niste gânduri ale trecutului si niste năzuiri spre lumea aceasta, si-n cazul acesta, mănăstirea nu este locul împlinirilor pentru aceia care nu caută împlinirea în Dumnezeu.
Când mă întreba cineva: de unde vin, de unde sunt, de multe ori îmi venea în minte să spun niste versuri scrise de Maica Teodosia în Pasăre de nea:
"Eu, de unde vin e numai senin
Si-acolo nu-i dorul nimănui, e numai senin."
pentru că unde-i Dumnezeu si dorul său e seninător. Norii ispitelor, norii îndoielilor, norii confuziilor, norii nedumeririlor nu au ce căuta unde "învie Dumnezeu si se risipesc vrăjmasii Lui", "să învie Dumnezeu si să se risipească vrăjmasii Lui si să fugă de la fata Lui toti cei ce-L urăsc pe Dânsul". Si dacă ne gândim bine că Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni scrie că: "noi surpăm izvodirile mintii si tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos", aflăm metoda de împlinire. Să surpi izvoarele mintii. Pentru că fiecare dintre noi, acolo unde ne găsim, suntem sau putem fi împresurati de izvodirile mintii. De o minte cu odrăsliri care nu se potrivesc cu poruncile lui Hristos, pentru că nu reusim nici măcar în parte de multe ori, să împlinim cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani, care zice: "schimbati-vă prin înnoirea mintii, căutati să cunoasteti ce este plăcut si desăvârsit si nu vă asemănati chipului acestui veac, ci schimbati-vă prin înnoirea mintii" (Rom. 12, 2). Nelinistile, toate neîmplinirile, toate zbuciumările, toate neîmplinirile vin de acolo că omul nu se supune cu mintea Domnului Hristos si caută el niste lucruri care nu tin de liniste si de împlinire si ar trebui să fim cumva, cu o jenă în sufletul nostru, când avem neîmpliniri si nemultumiri pentru că asta înseamnă că nu ne-am întâlnit încă cu Domnul Hristos.
La Schimbarea la Fată, Sfântul Apostol Petru a zis: "Doamne, e bine să fim aici". Ar trebui să zice si noi, despre noi însine, în raport cu Taborul vietii noastre - cei din mănăstire, "Doamne, e bine să fim aici".
La Învierea Sa din morti, Domnul Hristos a dat ucenicilor Săi bucurie si cei doi care mergeau spre Emaus erau cu inimile arzânde de prezenta Domnului Hristos, iarăsi un semn de bucurie si de împlinire. Mai departe, la Înăltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Si nu erau într-un loc anume, cum nu erau nici măcar în locul Înăltării, căci s-au întors de acolo "cu bucurie mare", bineînteles purtând în suflet binecuvântarea pe care a dat-o Domnul Hristos si purtând în suflet închinarea pe care au adus-o ei Domnului Hristos.
Ne confruntăm de multe ori, unii dintre noi, si cu oameni neîmpliniti care au trăit ani si ani în mănăstire. Oameni neîmpliniti care ar putea să aibă bucurie din darul lui Dumnezeu, din rugăciunile Maicii Domnului, din mijlocirile sfintilor din slujbele Bisericii, din darurile Bisericii, si totusi nu au. Nu pentru că nu sunt în locuri favorizante pentru bine, ci pentru că nu stiu să caute si nu stiu căutând să găsească pe Cel prin care vine împlinirea - Hristos care "se face toate celui ce crede" si pe Cel de la care vine "toată darea cea bună si tot darul desăvârsit".
Ar fi cazul să ne întrebăm, în situatii de felul acesta, de confruntare cu noi însine si de cercetare de noi însine, la vreme de îndreptare: câtă multumire purtăm în suflet? câtă împlinire avem din ceea ce facem, din ceea ce gândim, din ceea ce vorbim, din ceea ce suntem? Să ne cercetăm pe noi însine si dacă vedem că nici în "locul împlinirilor" nu avem împlinire - să ne defăimăm. Ca acel părinte care, întrebat fiind ce a găsit în calea aceasta, ce-a învătat în calea aceasta a călugăriei, a zis: "să mă defaim pe mine însumi". Smerenia este un mijloc de înăltare, după cuvântul Domnului Hristos care zice: "cel ce se smereste pe sine se va înălta", iar darul lui Dumnezeu se dă celor smeriti. "Învătati-vă de la Mine că sunt blând si smerit cu inima", a zis Domnul Hristos, "si veti avea odihnă sufletelor voastre". Amin.
Înregistrare realizată la Mănăstirea Brâncoveanu
de la Sâmbăta de Sus, 4 octombrie 1996
Femeile gânditoare de Dumnezeu
Întru această duminică, am auzit la sfintele slujbe spunându-se cuvintele: "Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce esti Viata cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii, iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dătătorule de viată, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Tie". Cuvintele acestea le-am auzit de mai multe ori în cuprinsul slujbei de duminică de la Glasul al II-lea. Si când spunem aceste cuvinte, stăm în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vorbim cu Mântuitorul, cu El, care este fără de moarte si care totusi s-a pogorât la moarte. "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce esti Viata cea fără de moarte". A primit Mântuitorul nostru să moară pentru păcatele noastre, a murit cu fire pământească, s-a despărtit sufletul de trup, asa cum se întâmplă la moartea tuturor oamenilor, dar n-a murit cu firea dumnezeiască, El fiind Viata cea fără de moarte. "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce esti Viata cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii", spunem noi mai departe. Cum anume? Atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a fost înmormântat de Iosif din Arimateea si de Nicodim, a fost asezat în mormânt cu trupul si s-a pogorât în iad cu sufletul, dar cu dumnezeirea a fost pretutindeni, si în mormânt cu trupul, si în iad cu sufletul. De aceea se spune: "Atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii". Când s-a pogorât Domnul Hristos la iad, iadul a încetat să mai fie iad, întunericul a fost strălucit de strălucirea dumnezeirii si a avut loc această pogorâre la moarte si apoi în cele mai de jos ale pământului, în locasurile mortilor, iar prin aceasta iadul a fost nimicit. Aceasta a avut drept urmare faptul că cei morti au fost înviati: "Atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt" (din cele de jos). Cei vechi credeau că lumea aceasta este împărtită în trei părti, ca si când ar avea trei etaje: la mijloc pământul, sus cerul si jos iadul, sub pământ. Era o conceptie a lor si atunci Biserica, având în vedere conceptia aceea, spune: "Te-ai pogorât la iad, ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt. Atuncea iadul ai omorât cu strălucirea dumnezeirii Tale, iar când ai înviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Dătătorule de viată, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Tie". Ceea ce s-a întâmplat atunci trebuie să se întâmple în fiecare dintre noi. Dacă avem un iad în sufletul nostru, acesta trebuie să se nimicească. Dacă avem porniri rele, trebuie să se schimbe spre bine. Iadul din sufletul nostru, atâta cât este, dacă este, trebuie să fie pătruns de strălucirea dumnezeirii, să învieze Dumnezeu în noi, "să învie Dumnezeu si să se risipească vrăjmasii Lui", să simtim pe Dumnezeu viu si lucrător în noi si toate împotrivirile din suflet să se nimicească si atunci puterile cerului strigă si pentru noi, si pentru cele ce se întâmplă în noi: "Dătătorule de viată, Hristoase, Dumnezeul nostru, mărire Tie".
Asa vorbim cu Domnul Hristos si mai vorbim cu El în această duminică zicând: "De Te-ai si pogorât în mormânt, cela ce esti fără de moarte, dar puterile iadului ai zdrobit si ai înviat ca un biruitor, Hristoase, Dumnezeule, zicând femeilor mironisite: Bucurati-vă si apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cela ce dai celor căzuti ridicare". Îi spunem Domnului Hristos că, cu toate că s-a pogorât în mormânt, cu toate că a fost ca un mort în mormânt, cu puterea dumnezeiască a zdrobit iadul. "Cu toate că Te-ai pogorât în mormânt, cela ce esti fără de moarte", Te-ai pogorât în mormânt după firea omenească, Te-ai unit cu cei morti dar, cu puterea Ta, ai zdrobit iadul, "dar puterile iadului ai zdrobit si ai înviat ca un biruitor, zicând femeilor mironosite: Bucurati-vă". După învierea Sa, Domnul Hristos, asa cum mărturiseste Sfântul Evanghelist Matei, s-a întâlnit cu femeile mironosite, care L-au întâmpinat si Domnul Hristos le-a întâmpinat pe ele si a zis către ele: "Bucurati-vă" (Mt. 28, 9). Le-a salutat. Cuvântul bucurati-vă nu este un îndemn la bucurie, ci este un salut. "Bucurati-vă" e salutul pe care l-a întrebuintat Domnul Hristos în întelesul că cuvântul din limba ebraică s-a tradus în limba greacă prin "bucurati-vă", iar în limbile moderne nu peste tot găsim în Noul Testament cuvântul "bucurati-vă", ci găsim cuvântul fiti salutati.
Iubiti credinciosi, Domnul Hristos a zis femeilor: "bucurati-vă". Noi ne putem gândi si la un îndemn la bucurie, pentru că Domnul Hristos a adus bucuria învierii si s-au bucurat ucenicii că L-au văzut pe Domnul (In 20, 20). Deci, a zis femeilor "bucurati-vă" si apostolilor le-a dat pace. "Si apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cela ce dai celor căzuti ridicare". Iubiti credinciosi, însă, în această zi în care pomenim pe femeile mironosite si zicem c-a zis Domnul Hristos femeilor mironosite "bucurati-vă", ne gândim totodată si la Sfântul Iosif din Arimateea, care a fost în legătură cu Domnul Hristos prin aceea că l-a înmormântat cu cinste pe El. A cerut autorizatie de la Pilat să-l înmormânteze pe Mântuitorul, pe Învătătorul cel răstignit. A primit autorizatie si l-a înmormântat si Biserica îl pomeneste întru această zi împreună cu femeile purtătoare de mir, cu femeile care au cumpărat miresme si au pregătit miresme si s-au dus să le verse peste trupul Domnului nostru Iisus Hristos, dar n-au putut să-si împlinească gândul pentru că Domnul nostru Iisus Hristos înviase din morti.
În legătură cu aceste femei mironosite, cu aceste femei purtătoare de mir, femei doritoare de a-l cinsti pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în legătură cu aceaste femei, Biserica noastră spune: "Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, mers-au mai înainte de către ziuă căutându-L ca pe o zi mironositele fecioare si una către alta striga: «O, prietenelor, veniti să ungem cu miresme trupul cel de viată purtător si îngropat, trupul care a înviat pe Adam si care acum zace în mormânt. Să mergem si să ne sârguim ca si magii si să ne închinăm, si să aducem miruri în loc de daruri, Celui ce nu în scutece, ci în giulgiu este înfăsurat, si să plângem, si să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuti sculare»" (Icos). Aceasta este o alcătuire a Bisericii noastre, o minunătie de gânduri bune si frumoase, pe care o avem în cuprinsul slujbelor noastre de la Pasti, si o avem si în cuprinsul slujbei de astăzi. Si spunem, vorbind cu cei ce ne ascultă: "Pe Soarele cel mai înainte de soare - asa-l numim pe Domnul Hristos: Soare înainte de Soare, Soarele care a făcut soarele - Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt". A fost înmormântat soarele? Poate să fie soarele înmormântat? Nu poate. Soarele nu apune niciodată, apune pentru noi si răsare pentru altii. "Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, mers-au mai înainte de către ziuă - până nu s-a făcut ziuă (si aici urmează ceva frumos) - căutându-l ca pe o zi mironositele fecioare (mironositele în general, c-au fost si fecioare, si nefecioare între ele. Chiar mă întreba cineva, undeva, că de ce se spune mironositele fecioare? Si am spus că se referă la acelea care au fost fecioare. Dar, a fost si Maria Magdalena, care de fapt n-a fost fecioară); - si una către alta striga: O, prietenelor, veniti să ungem cu miresme trupul cel de viată purtător si îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut si care zace în mormânt", ele considerau că Trupul Domnului e în mormânt, zace în mormânt. Nu stiau că Domnul Hristos a înviat. "Să mergem să ne sârguim ca si magii, si să ne închinăm, si să aducem miruri în loc de daruri". Magii au adus daruri la nasterea Mântuitorului, când Domnul Hristos ca prunc a fost înfăsurat în scutece, si acum era înfăsurat, dar nu în scutece, ci în giulgiu. Se face o legătură, pe care bineînteles că n-au făcut-o mironositele, dar pe care o face Biserica. "Si să mergem să ne sârguim ca si magii, si să ne închinăm, si să aducem miruri în loc de daruri". Nu aducem aur, tămâie si smirnă cum au adus magii, ci aducem miruri în loc de daruri Celui ce, nu în scutece ca la nastere, ci în giulgiu este înfăsurat si să plângem si să strigăm: "O, Stăpâne, scoală-Te, Cel ce dai celor căzuti ridicare". Sunt niste lucruri minunate cu care ne împodobim mintea la această sărbătorire, în această duminică în care pomenim pe femeile mironosite, pe femeile purtătoare de mir, pe femeile gânditoare de Dumnezeu. Cred că acesta este lucrul cel mai de căpetenie pe care ar trebui să-l avem în vedere într-o zi ca aceasta. Biserica ne spune că femeile mironosite au fost gânditoare de Dumnezeu, L-au avut în vedere pe Dumnezeu, L-au avut în principal în sfera gândurilor lor pe Domnul Hristos si de aceea erau gânditoare de Dumnezeu. Când eram eu copil, buna mea, Dumnezeu s-o odihnească, când îi venea ceva deosebit în minte spunea: "Mi-o adus Dumnezeu în gând". Aceasta înseamnă să fii gânditor de Dumnezeu, să primesti în gând gândurile lui Dumnezeu, să aduni în minte, gândurile lui Dumnezeu. De unde? Din Sfânta Evanghelie, unde sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu, care sunt vesnice; din scrierile Sfintilor Apostoli, care au fost insuflati de Duhul Sfânt, din scrierile Sfintilor Părinti si mai ales de la sfintele slujbe. Iată, v-am spus niste gânduri luminate. Asta înseamnă să ai gândurile lui Dumnezeu si să fii gânditor de Dumnezeu si mai ales femeile să fie gânditoare de Dumnezeu ca să se potrivească cu femeile mironosite.
Deci, iubiti credinciosi, în această zi în care ne gândim la femeile cinstitoare de Dumnezeu, care au vrut să-L cinstească pe Mântuitorul prin miruri, pe care le-au cumpărat si pe care le-au pregătit si în care si-au pus inima lor, în această zi e cazul să ne aducem aminte că femeile purtătoare de mir, femeile gânditoare de Dumnezeu, femeile mironosite, n-au putut să-si întrebuinteze mirurile si s-au întors cu ele înapoi, pentru că Domnul Hristos înviase din morti. De aceea zicem noi la Sfânta Slujbă de Înviere: "Femeile cele gânditoare de Dumnezeu în urma Ta cu miruri au alergat si pe care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau, bucurându-se s-au închinat Tie, Dumnezeului celui viu si Pastile cele mântuitoare ucenicilor Tăi, Hristoase, le-au binevestit". Au plecat cu un gând la mormânt si s-au întors cu gândul că Domnul Hristos a înviat si au spus ucenicilor că Domnul Hristos a înviat.
Iubiti credinciosi, femeile purtătoare de mir si-au arătat cinstirea pe care o purtau în inima lor, dar nu si-au arătat-o prin mirurile pe care le-au pregătit, pentru că nu mai era trebuintă de ele, dar cinstirea cea din inimă a rămas pentru totdeauna lucrătoare si de la femeile mironosite putem învăta să fim si noi cinstitori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu ce, iubiti credindiosi? Noi ce putem să-i aducem Domnului Iisus Hristos ca să ne aflăm în lucrarea femeilor mironosite? Miruri nu avem de unde, dar Biserica noastră zice asa: "Să mânecăm cu mânecare adâncă si în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului, si să-L vedem pe Hristos, Soarele dreptătii, tuturor viată răsărind" (Irmos, cântarea a cincea de la Slujba Învierii). Mirurile noastre sunt cântarea noastră de laudă, cântarea noastră de preamărire adusă Domnului Hristos. Slujbele noastre care sunt ca o revărsare de mir, de miresme, către Mântuitorul nostru Iisus Hristos si aduc binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos peste noi. Femeile purtătoare de mir, femeile gânditoare de Dumnezeu, femeile care au adus miruri, ne învată pe noi să aducem cântare Stăpânului si să-L vedem pe Hristos, Soarele dreptătii, tuturor viată răsărind.
Iubiti credinciosi, femeile purtătoare de mir au vrut să aducă miresme, au pregătit miresme si au arătat cinstirea lor prin miresme. Noi să arătăm cinstirea noastră prin laude aduse lui Dumnezeu, prin laude aduse Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Celui ce a înviat din morti cu moartea pe moarte călcând si nouă ne-a dăruit viată vesnică. Si închinarea noastră să o aducem pentru că si femeile purtătoare de mir s-au închinat Mântuitorului nostru Iisus Hristos când s-au întâlnit cu Hristos, iar Domnul Hristos le-a spus: "Bucurati-vă", si le-a spus: "nu vă temeti" (Mt. 28, 9-10). A pomenit două din darurile Învierii. Noi stim că din mormântul dătător de viată al Mântuitorului au izvorât mai ales cinci daruri ale Învierii si anume: iertarea păcatelor, că Domnul Hristos a dat ucenicilor puterea de a ierta păcatele, a suflat peste ei Duh Sfânt si a zis: "Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). A dat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după Înviere, bucurie, "s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul" (In. 20, 20), iar femeilor mironosite le-a zis "bucurati-vă". A dat Domnul Hristos, după Învierea Sa, netemere, a zis "Nu vă temeti" (Mt. 28, 10). A dat Domnul Hristos, deci, curaj celor care au crezut în Înviere, a dat Domnul Hristos pace Apostolilor Săi, că de fiecare dată când s-a întâlnit cu ei, le-a zis "Pace vouă" (In. 20, 2; Lc. 24, 36) si le-a dat binecuvântare, căci la cer s-a înăltat binecuvântând (Lc. 24, 51).
Să ne învrednicească bunul Dumnezeu si pe noi să fim gânditori de Dumnezeu ca femeile purtătoare de mir, să aducem si noi cinstire Mântuitorului ca femeile mironosite, să-L asezăm si noi în sufletul nostru cu cinstirea pe care i-a arătat-o Domnului Hristos Iosif din Arimateea, care L-a asezat în mormânt, să avem si noi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu cum au avut-o femeile mironosite, să avem si noi binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, care se arată mai ales în iertarea păcatelor si atunci vom fi părtasi învierii Domnului nostru Iisus Hristos, de acum si până-n veac. Amin.
Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh. Amin. Hristos a înviat!
Predică tinută la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus
în Duminica a treia după Pasti, a Mironositelor, 3 mai 1998)
Sământa si pământul inimii
Prea Sfintite Părinte Mitropolit Serafim, Preacucernici Părinti si iubiti credinciosi,
S-a sfârsit cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos în legătură cu pilda semănătorului si cu tălmăcirea ei în cuvintele: "Cel ce are urechi de auzit să audă". Ce să audă? Să audă pilda semănătorului si ce să mai audă? Să audă tâlcuirea ei. În Sfânta Evanghelie avem două pilde spuse de Mântuitorului nostru Iisus Hristos în legătură cu semănatul: pilda cu semănătorul si pilda cu sământa cea bună si cu neghina. Pilda cu semănătorul o găsim în trei locuri, în trei Evanghelii: în Sfânta Evanghelie de la Matei, cap. 13, în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în cap. 4 si în Sfânta Evanghelie de la Luca în cap. 8, iar pilda cu sământa cea bună si cu neghina o găsim numai în Sfânta Evanghelie de la Matei, în continuarea pildei cu semănătorul. Si este interesant de observat că amândouă aceste pilde au fost tâlcuite de Domnul nostru Hristos. Dacă este vorba să ne oprim cu gândul asupra pildei cu semănătorul, care s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, putem să stim numai din citirea Sfintei Evanghelii ce a înteles Domnul Hristos prin semănător, ce a înteles Domnul Hristos prin pământul bătătorit, ce a înteles Domnul nostru Iisus Hristos prin pământul pietros, ce a înteles Domnul nostru Iisus Hristos prin pământul împresurat de spini si ce a înteles Domnul nostru Iisus Hristos prin pământul cel bun, în care sământa cea bună, care este - s-a spus clar - cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu aduce rod bun în pământul cel bun. Dacă Domnul nostru Iisus Hristos si-a sfârsit pilda si tălmăcirea ei cu cuvintele "Cel ce are urechi de auzit să audă", înseamnă că lucrurile acestea sunt foarte importante pentru noi. E important să stim că pământul cel bun îi reprezintă pe oamenii care, cu inimă curată si bună primesc cuvântul si fac rod întru răbdare. E important să stim că pământul împresurat de spini, în care nu ajunge sământa cea bună - cuvântul lui Dumnezeu să rodească, îi reprezintă pe oamenii aceia care, sub povara grijilor si a bogătiei si a plăcerilor vietii, nu ajung să vadă în sufletul lor rodind cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce are urechi de auzit să audă si să stie si să nu uite, să tină minte că pământul pietros este pământul inimii acelor credinciosi care se bucură de cuvântul lui Dumnezeu, dar care atunci când ajung în împrejurări constrângătoare, în împrejurări mai grele, se leapădă de cuvântul lui Dumnezeu si în aceia sământa cea bună nu aduce rod. Cei ce au urechi de auzit să audă că pământul cel bătătorit în care nici măcar nu prinde rădăcină cuvântul lui Dumnezeu, sunt acei oameni care auzind cuvântul îndată îl si uită. Si Domnul Hristos spune chiar că diavolul, satana, împotrivitorul ia cuvântul din inima lor - si acum fiti atenti - ca nu cumva crezând să se mântuiască. De ce ia diavolul cuvântul lui Dumnezeu din inima celor care nu-s interesati pentru cuvântul lui Dumnezeu? Ca nu cumva să fie interesati, ca nu cumva să primească cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva crezând în cuvântul lui Dumnezeu, să se mântuiască. Sunt multe locuri în Sfânta Evanghelie în care ni s-au păstrat cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos în legătură cu credinta si cu mântuirea. Să ne gândim, de pildă, la sfârsitul Evangheliei de la Marcu, unde e scris că a zis Domnul Hristos după Învierea Sa către ucenicii Săi: "Propovăduiti Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mântui" - cu credinta lui Dumnezeu, "iar cel ce nu va crede se va osândi". Or, diavolul vrea aceasta ca oamenii să nu se mântuiască, ci să se osândească. Stim apoi că de multe ori a zis Domnul Hristos în privinta mântuirii de suferintă, în privinta mântuirii de moarte, în privinta mântuirii de boală, în privinta mântuirii de păcat, a zis Domnul Hristos că aceasta se realizează prin credintă. Si a zis Domnul Hristos si că "de nu veti crede cine sunt, în păcatele voastre veti muri". Si a zis Domnul Hristos în legătură cu femeia păcătoasă, despre care citim în al VII-lea capitol din Sfânta Evanghelie de la Luca: "Credinta ta te-a mântuit. Mergi în pace" (Lc. 7, 5). La fel a zis si către femeia cu curgere de sânge, care s-a atins de poala hainei Domnului nostru Iisus Hristos, încredintată fiind că se va vindeca. A zis Domnul Hristos către ea: "Îndrăzneste, fiică, credinta ta te-a mântuit" (Mt. 9, 22). Ca să avem în noi cuvântul lui Dumnezeu si ca cuvântul lui Dumnezeu primit în sufletul nostru prin credintă să fie roditor spre mântuire, este de trebuintă credinta. Către Iair, mai marele unei sinagogi care avea o fiică pe moarte si care s-a dus la Domnul Hristos, rugându-L pentru fiica lui, Domnul Hristos a zis: "Voi veni în casa ta si se va tămădui". Si când Iair a aflat că copila lui a si murit, nu numai că era pe moarte cum o stia el, si-a pierdut credinta. Si atunci a zis Domnul Hristos: "Îndrăzneste, crede numai si se va mântui" (Lc. 8, 50). A stăruit Domnul Hristos ca oamenii să aibă credintă. Să aibă credintă în cuvântul lui Dumnezeu, să nu se îndoiască. Sfântul Isaac Sirul spune că "casa credintei este mintea de copil si inima curată". Si avea de unde să stie Sfântul Isaac Sirul că credinta se întăreste în inima curată, pentru că a citit si el desigur din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Hristos că cei care au inimă curată si bună aceia aduc rod întru răbdare. Multi dintre credinciosii nostri sunt ispititi de gândul că ar putea înainta în credintă, că ar putea înainta într-o viată curată, într-o viată deosebită, dacă ar cunoaste mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă, atrage atentia asupra faptului că cunostinta singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel, îl îngâmfă pe om, iar împlinirea cuvântului este mântuitoare. Credinta nelucrătoare, "cunostinta singură îl îngâmfă pe om, îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideste, îndemnându-l la răbdarea tuturor". E cuvântul Sfântului Marcu Ascetul.
Iubiti credinciosi, uităm, prea mult uităm. Uităm când vrem să cunoastem mult. Nu acesta este lucrul de căpetenie. Uităm lucrul acesta si mai ales uităm că Domnul Hristos a zis "Fericiti sunt cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Sunt bune si studiile, e bine si să cunosti, să cunosti multe, dar cel mai bine e să-ti cunosti sufletul, să-ti cunosti inima, să stii cum te raportezi tu ca om la ceea ce-ti spune Dumnezeu. Un părinte cu viată îmbunătătită si cu cunostintă deosebită, care a trăit cândva si la mănăstire la Sâmbăta, părintele Arsenie Boca, a zis că "studii teologice pot cunoaste si păgânii". Lucrul de căpetenie este să ai cunostintă de Dumnezeu. Si mi-a pus în fată o alcătuire din catavasiile de la Înăltarea Domnului, prima catavasie, care zice asa: "Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul - e vorba de Moise - a spus legea cea scrisă de Dumnezeu". Cum s-a ajuns la aceasta? Ni se spune mai departe: "Că scuturând tina de pe ochii mintii, vede pe Cel Ce este", adică pe Dumnezeu, care s-a prezentat pe Sine, zicând: "Eu sunt Cel Ce sunt", vede pe Dumnezeu, vede pe Cel Ce este -" si se învată cunostinta Duhului, cinstind cu dumnezeiesti cântări", e vorba de cunostinta pe care i-o dă Duhul Sfânt, iar rezultatul este că cinsteste cu dumnezeiesti cântări. Deci, textul este următorul: "Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul, a spus legea cea scrisă de Dumnezeu, că scuturând tina de pe ochii mintii", norul fiind Duhul Sfânt, înlăturând ceea ce se împotriveste cunostintei, să zicem asa preconceptiile, dacă vreti, care nu tin de Dumnezeu, "scuturând tina de pe ochii mintii", scuturând urmările păcatului care întunecă mintea, întunecă cunostinta, scuturând tina de pe ochii mintii, înlăturând tina de pe ochii mintii, "vede pe Cel Ce este", îl vede pe Dumnezeu. Cum îl vede pe Dumnezeu? Cum poate omul să vadă pe Dumnezeu? Stiti cum îl poate vedea cel mai bine? Stiind că nu-L poate vedea. Când are constiinta aceasta că eu orice as face nu pot vedea pe Dumnezeu, pentru că "Dumnezeu e mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune", zice Sfântul Simeon Noul Teolog. Si de aceea "vede pe Cel Ce este", pentru că stie că nu-L poate vedea si se pleacă cu mintea. Tot Părintele Arsenie zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discutie".
Deci, vede pe "Cel Ce este si se-nvată cunostinta Duhului", se-nvată o altă cunostintă decât cunostinta din carte. Sfântul Ioan, cel care a scris Scara, spune asa, referindu-se la cuvântul Domnului Hristos: "Învătati-vă de la Mine că sunt blând cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre". "Învătati-vă, nu de la om, nu de la înger, nu din carte, ci de la Mine, de la lucrarea Mea cea din voi si veti avea odihnă sufletelor voastre de patimile cele ce vă hărtuiesc pe voi".
Deci, iubiti credinciosi, aceasta trebuie să avem noi în vedere la ceea ce a spus Domnul Hristos, să avem inimă curată: "Fericiti sunt cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Să ne gândim la aceea că cei cu inimă curată si bună aduc rod întru răbdare. Pe ce temei? Pe temeiul credintei în cuvântul lui Dumnezeu. Pe temeiul cuvântului semănat în sufletele noastre. Să stiti că nu-i fără importantă faptul că Biserica noastră are rânduieli ca în această vreme de toamnă când se seamănă grâul, să se citească din Sfânta Evanghelie pilda cu semănătorul. Bineînteles că Domnul Hristos n-a vrut să le dea oamenilor o lectie de agricultură. Domnul Hristos a luat împrejurări din agricultură, din plugărie ca să-i învete pe oameni lucruri mai presus de lumea aceasta, să-i învete despre un alt semănat. Că nu există numai semănatul de grâu, că nu există numai semănatul de plante, ci există si un semănat spiritual, un semănat duhovnicesc. Eu, de pildă acuma, semăn. Semăn prin cuvânt, aduc cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre si voi îl primiti. Unii ca pământ bătătorit, altii ca pământ pietros, altii ca pământ împresurat de spini si altii ca pământ care reprezintă inima curată si bună. Rod vor aduce aceia care primesc cuvântul cu inimă curată si bună, cu minte de copil neîmpotrivitoare, cu inimă curată, primitoare. Cine e asa, are nădejde să rodească în el cuvântul lui Dumnezeu si acela are urechi de auzit si aude. Toti care vorbim, nu numai când predicăm, toti cei care scriem cuvinte de învătătură sau scriem ceva spre cunostinta altora care citesc suntem semănători. Toti care vorbim în vorbirea de toate zilele suntem semănători. În faptele Apostolilor se spune că ajungând Sfântul Apostol Pavel în Atena si începând să propovăduiască în piată unii au întrebat: "Ce vrea acest semănător de vorbe?" Deci era conceptia aceasta înstăpânită în gândurile oamenilor că si cuvintele rostite, ceea ce spunem noi în vorbirea de toate zilele, de fapt este un semănat. Un semănat spre rodire bună sau un semănat spre rodire rea. Pentru că am zis că este si o pildă cu sământa cea bună si cu neghina. Si în acea tâlcuire a pildei Domnul Hristos spune că cel ce seamănă sământa cea bună, seamănă cuvântul cel bun, dar sunt si unii care seamănă neghină, seamănă învătături rele. Si atunci înseamnă că noi trebuie să fim cu grijă si la ce se seamănă în sufletul nostru prin ceea ce auzim, si la ceea ce se seamănă în sufletul nostru prin ceea ce citim. Sunt unii care zic: "A, păi pe mine nu mă interesează. Din orice carte poti să înveti si ceva bun." Să stiti că nu-i asa. Nu din orice carte poti să înveti ceva bun. Si mai ales nu înveti ceva bun atunci când n-ai ceva bun în sufletul tău ca să nimicească relele care îti vin. Trebuie să fii întărit în suflet ca bând ceva dătător de moarte, cum zice Domnul Hristos că semnele celor care vor crede vor fi acestea: în limbi noi vor vorbi, serpi vor lua în mână si chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma pe ei. Cine-s acestia? Cei care trăiesc prin credintă, cei care stiu de Dumnezeu, cei care stiu de cuvântul lui Dumnezeu. Da, acestia într-adevăr pot să nimicească orice răutate care le-ar veni în suflet si nu primesc în suflet lucruri necuviincioase si lucruri nefolositoare. Pentru că-L auzim pe Domnul Hristos spunând: "Cel ce are urechi de auzit să audă". Stie, a auzit ceea ce trebuie să audă. Si zice Sfântul Marcu Ascetul că "gândul cel rău în inima iubitoare de osteneală nu rămâne cum nu rămâne focul în apă". Dacă pui foc în apă se stinge dintr-o dată. Tot asa si cu gândul cel rău, si cu învătătura cea rea.
Deci, iubiti credinciosi, să tinem minte lucrul acesta si că trebuie să ne pregătim inima în asa fel încât să fie primitoare a cuvântului lui Dumnezeu, dar si că noi însine suntem învătători, suntem, prin ceea ce spunem, înmultitori de semănat, aducem seminte în sufletul altora si să fim cu grijă ca să aducem numai ceea ce e frumos si bun. Am ascultat odată un preot vorbind la noi la mănăstire, un preot venit din străinătate, un preot romano-catolic. A tinut o mesă în pădure si am fost si câtiva dintre noi, si a vorbit în limba franceză pentru cei pe care-i avea în grijă si s-a referit la pilda cu semănătorul si mi-a rămas de atunci o idee foarte importantă. A semănat părintele acela în inima mea, cum a fost curată, necurată, dar în orice caz am retinut de la el, n-a venit vrăjmasul să-mi ia cuvântul din inimă, nu am verificat cu alte lucruri, pentru că nu am avut cum să-l verific pentru că era o idee, dar o idee importantă si eu o pun la inimă, iubiti credinciosi, si atunci înseamnă că si eu semăn în sufletele voastre această idee semănată de altul în inima mea. Asa merg lucrurile. Unul primeste, seamănă mai departe, celălalt aude, duce si el mai departe, numai să fie cu grijă ce duce. Si ce-a spus părintele acela? A spus că a zis Domnul Hristos despre cele patru feluri de pământ: pământ bătătorit, pământ pietros, pământ cu spini, pământ bun. Si zicea el, si asta mi-a plăcut foarte tare, si nu m-a slujit mintea să mă gândesc la asta mai înainte să-l fi auzit pe el. A zis că acelasi om poate să fie uneori pământ bătătorit, alteori poate să fie pământ pietros pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori poate să fie pământ cu spini si alteori poate să fie pământ care reprezintă inima curată si bună. Tare mi-a plăcut mie ideea asta. Si asa mi-a plăcut de tare că n-am putut să n-o spun si aici, fiind vorba de pilda cu semănătorul.
Deci, iubiti credinciosi, să fim cu luare-aminte. Ce-am auzit să auzim cu adevărat, să tinem minte. Să tinem minte că fată de cuvântul lui Dumnezeu ne raportăm în chip diferit. Fiecare stie cum se raportează el: ca pământ bătătorit, neavând aderentă la cuvântul lui Dumnezeu sau cuvântul lui Dumnezeu la inima noastră; ca pământ pietros, primind cuvântul cu bucurie, si acesta e un semn că pretuim cuvântul, dacă-l primim cu bucurie; apoi alteori poate suntem noi însine si fiecare dintre noi numai pământ împresurat de spini si numai Dumnezeu stie cine-i pământ bun, care aduce roade bune si aduce rod întru răbdare.
Deci să ne gândim, iubiti credinciosi, mai ales la aceste două lucruri: că mântuirea-i prin credintă si să ne cercetăm dacă suntem în credintă, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Corinteni: "Cercetati-vă pe voi dacă sunteti în credintă" (II Cor. 13, 5). Si, sigur, voi, cei care sunteti aici sunteti în credintă, pentru că credinta v-a adus aici, credinta v-a tinut la sfânta slujbă, credinta vă întăreste în gânduri bune, credinta vă tine aproape de Biserică. Si sunt bucuros de toti, si vă felicit pe toti că aveti atâta credintă câtă să vă aducă în fata lui Dumnezeu duminica la sfânta slujbă.
Să multumim lui Dumnezeu toti, să multumiti si fiecare dintre voi pentru această credintă câtă o aveti. Numai că credinta nu trebuie să fie numai în cuprinsul slujbei si numai în cuprinsul bisericii, ci să mergem mai departe si s-o ducem între oamenii între care trăim si să le dovedim că cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrător în viata noastră si poate fi viu si lucrător în viata altora. Si să nu uităm niciodată că numai inima curată ne apropie de Dumnezeu. Cunostinta înmultită poate să ne depărteze de Dumnezeu, cunostinta înmultită si de multe feluri poate să ne ducă la confuzii si la nedumeriri, dar cine are inimă curată nu se poate să nu simtă prezenta lui Dumnezeu în ea, inima curată si bună. De aceea a zis că uneori putem să fim un fel de pământ pentru cuvântul lui Dumnezeu, alteori alt fel de pământ. Să fim cu grijă să fim mai ales pământ roditor, pământ bun, să avem inimă curată si bună, ca să avem si rod înmultit, rod de faptă bună, să aducem bucurie în jurul nostru, să nu supărăm pe nimeni, iar sământa pe care o răspândim să fie sământă care să rodească spre binele nostru si spre binele celor din jurul nostru, spre lauda lui Dumnezeu, spre mărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne-a spus o astfel de pildă si ne-a atras atentia să ascultăm cuvântul si să-l împlinim. Amin.
Cuvânt la Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda Semănătorului),
Biserica Sfântul Nicolae, Paraclis Universitar din Bucuresti, 11 octombrie 1998
Neo-isihasmul românesc
Înalt prea Sfintite Părinte Arhiepiscop Iosif, iubiti credinciosi, pentru că a fost afirmată ideea că îmi plac versurile, si versurile scrise de Zorica Latcu, pentru că s-a cântat Acatistul Bunei Vestiri, îmi voi începe cuvântul cu niste versuri, si anume, cu o alcătuire intitulată Filă din Acatist, care mie îmi place foarte mult si care, sigur, o să vă placă tuturor:
"Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
sipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică, pururea Fecioară,
dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fără de prihană,
albă ca argintul noptilor de vară,
spicul cel de aur vesnic plin cu hrană
mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
munte sfânt în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
clopot de chemare, cântec de mărire.
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
blândă fericire.
Bucură-te, mărul vietii care-nvie,
pomul greu de roadă-n plină primăvară,
Bucură-te, iarăsi, tărm de bucurie
dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică, pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie."
M-am gândit la versurile acestea când se cânta acatistul, si mi-am zis: "Uite, ar fi potrivit ca după acatistul acesta să spun eu versurile acestea - Filă din Acatist - chiar în biserică" si iată a rânduit Dumnezeu să fie asa.
Si acum să spun ceea ce am fost rugat să spun cu prilejul acestei întâlniri.Stiam încă de acasă că venind aici, va fi o întâlnire în locul acesta, si că ar fi bine să vorbesc, s-a propus să vorbesc ceva despre neo-isihasmul românesc. Mi-a cam dat de cap lucrul acesta, în sensul că nu stiu dacă mă voi putea achita de această obligatie asa cum asteaptă cei care au zis că ar fi bine să vorbesc despre neo-isihasmul românesc. De ce? Pentru că e foarte greu de spus dacă există un neo-isihasm românesc, si dacă există, e greu de spus unde există, cum se realizează, care sunt metodele si, în sfârsit, care sunt rezultatele si asta ar fi lucrul cel mai de căpetenie.
Voi începe spunându-vă că odată, Înalt Prea Sfintitul Mitropolit Antonie, de la Sibiu, mă întreba, pe mine, fiind eu duhovnic la Mânăstirea de la Sâmbăta de Sus - în tinda raiului, în locul împlinirilor, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului -, fiind eu acolo, a întrebat: "Ai vreun isihast prin mânăstire?", si eu i-am răspuns clar: "Nu am nici un isihast si nici eu nu sunt isihast". Si atunci Înalt Prea Sfintitul, zic eu, ironic, mi-a spus: "La Sibiu sunt multi". Ce voia să spună cu asta? Că există o societate pentru isihasm, care, probabil, se laudă cu realizări, dar în orice caz vrea să facă cunoscut isihasmul, si în felul acesta, la Sibiu sunt multi.
Deci, la mânăstire nu este nici unul si la Sibiu sunt multi! Este si în Făgăras o filială a Asociatiei pentru Isihasm, unde eu am tinut vreo treizeci de conferinte, între care si câteva despre isihasm, însă nu are nici o eficientă în sensul că oamenii sunt angajati, că se întâlnesc, că zic "Doamne, Iisuse", că fac lucrul acesta ei însisi, că se îndeamnă unii pe altii, ci e o organizatie numită Pentru Isihasm, care tine, de vreo câtiva ani, în fiecare lună, de obicei în prima luni din lună, o conferintă si pe care aproape toate le-am tinut eu. Aceasta este Asociatia pentru Isihasm. În felul acesta vorbindu-se, am putea zice că există un neo-isihasm românesc.
Acum, însă, se pune o întrebare: Poate exista un călugăr fără să fie isihast? Am putea zice că poate exista, si am putea zice că nu poate exista! Mai întâi de toate, orice călugăr trebuie să-si urmărească îmbunătătirea sufletească si să ajungă la starea de linistire. Nepătimirea, după Sfântul Marcu Ascetul, este starea de linistire. Cine a ajuns la linistirea sufletească a ajuns la nepătimire. În slujba Sfântului Maslu, în a cincea rugăciune se spune, vorbind cu Domnul Hristos: "Cel ce miluiesti cu linistirea". Până n-ajunge omul la liniste încă n-a ajuns la isihie, deci nu e isihast, nu poate fi isihast. Cum se poate ajunge la liniste? Un călugăr trebuie să ajungă la liniste, pentru că acesta este între altele si rostul lui, de a se linisti. Retragerea din lume, în general, este si pentru încetarea tentatiilor, celor din afară, ca un fel de linistire. Numai că linistirea aceasta trebuie realizată si lăuntric, nu numai dinafară. Se poate întâmpla să ai liniste dinafară si să n-ai liniste înlăuntru; si se poate întâmpla si invers, să n-ai liniste în afară, să trăiesti în zgomot, să trăiesti printre oameni si totusi să ai liniste interioară. Se poate realiza lucrul acesta? Da, se poate. De către cine? De către cine vrea să poată si de către cine se angajează la lucrul acesta. Orice candidat la călugărie, când se face slujba de călugărire, slujba de tundere în monahism, primeste ceea ce numim noi metanii, sau metanie, un obiect de felul acesta, care este un sir de noduri, o ată înnodată, care are un rost, un rost spiritual desi este un obiect material. Când i se dă candidatului la călugărie obiectul acesta, în slujba de călugărie se spune asa: "Fratele nostru - i se spune numele - primeste sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos" si apoi, slujitorul slujbei de călugărie, adresându-se candidatului, spune asa: "Că esti dator în toată vremea, a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus si a zice, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul." Aceasta este rugăciunea cu care se mântuiesc călugării.
Părintele Arsenie Boca
Asa numea această rugăciune Părintele Arsenie Boca, cred că unii dintre dumneavoastră ati auzit de Părintele Arsenie Boca, cândva trăitor si în Mânăstirea de la Sâmbăta, între 1939-1948, un om cu o pregătire multilaterală, deci nu numai cu pregătire teologică, ci si cu pregătire de artă, (a făcut si scoala de Belle Arte după Teologie, si a făcut si ceva cursuri de medicină) un om cu cunostinte din diferite domenii, dar mai presus de toate un om dotat cu niste calităti pe care dacă nu le ai, din cultură nu le poti avea.
Toată lumea stie că cultura are rostul de a slefui pe om, de a-l cultiva. Dar cultura are limitele ei. Pe lângă cultură îti mai trebuie ceva. Eram cândva la noi, la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în fata unei icoane pictată de Părintele Arsenie Boca. Prezentam unui vizitator de atunci expozitia de icoane si am ajuns în fata icoanei făcute de Părintele Arsenie, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului. A observat vizitatorul respectiv, care era de fapt cadru universitar de la Sibiu, pe nume Bologa, că e o icoană deosebită, si i-am spus că e făcută de un părinte pe care eu îl consider a fi geniu. Si atunci domnul respectiv zice: "Asta înseamnă că are o cultură perfectă si încă ceva". Mie mi-a plăcut foarte mult afirmatia asta si am zis: "Domnule, într-adevăr nu stiu dacă are o cultură perfectă dar sunt sigur că pe lângă cultura, cât o are, mai are ceva, are încă ceva. Acel "încă ceva" îl are Părintele Arsenie. Deci Părintele Arsenie, numea rugăciunea aceasta, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Si când m-am dus eu la Mânăstirea de la Sâmbăta în 1942 să mă fac călugăr, aveam treisprezece ani si jumătate. Părintele era acolo. M-a luat la spovedit, am stat de vorbă, mi-aduc aminte si de amănunte, de întrebările pe care mi le-a pus, între care o întrebare care am spus-o eu de multe ori, prin care vroia să intre dincolo de mine, prin mine dincolo de mine. Mă întreabă dacă mi-a venit în gând vreodată să omor un om. Mie mi s-a părut foarte curios la vârsta aceea că m-a întrebat dacă mi-a venit în minte să omor vreun om, că nu-mi venise niciodată un gând de acesta, nici până atunci, nici de atunci încoace, dar i-am mai auzit pe oameni zicând: "Te omor, fireai." si nu stiu ce. Si nu m-am gândit decât după aceea că Părintele a vrut să vadă de unde vin, care sunt străfundurile existentei mele. De ce? Pentru că Părintele avea în gândurile lui si după aceea în afirmatiile lui, zicerea aceasta că copilul e oglinda părintilor, că mostenim din străfunduri de existentă, lucruri pozitive si negative, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură în existenta noastră.
A zis odată părintele către unul: "Mă, tu esti sinteza harababurii din casa voastră". Deci, părintele îsi dădea seama de anumite lucruri, pe care ceilalti nu le observau, sau treceau pe lângă ele, sau în orice caz nu aveau posiblitatea să le formuleze asa de fain: "Tu esti sinteza harababurii din casa voastră" Deci, dacă vrei să stii cine esti, cercetează-te si vezi de unde ai venit! Si părintele, bineînteles că stia toate lucrurile acestea, că noi nu începem propriu-zis de la conceperea noastră, ci începem cu rădăcini, mai departe, Dumnezeu stie de unde, îi cumulăm pe părintii nostri, pe bunicii nostri.
Eu aveam o bunică, mama mamei, zicea câte cineva de un nepot al ei: "Seamănă cu dumneata". Si ea zicea: "Păi numai de-ar semăna cu mine, că-i bine". Vedeti, sunt niste lucruri pe lângă care noi trecem usor. Adevărul este că fiecare dintre noi suntem o sinteză, a unei harababuri, a unei linisti, Dumnezeu stie cum suntem, cine suntem. Dar lucrurile acestea trebuie rezolvate, si dacă nu le rezolvăm noi, nu le rezolvăm niciodată si nu le rezolvă nimeni. Si atunci părintele stiind lucrul acesta, si având capacitatea aceasta de a intui esentialul în orice chestiune, ca si când ar fi zis către mine: "Uite ce-i, tu vrei să te faci călugăr? Păi îti spun eu ce să faci tu, dacă vrei să te faci călugăr. Nu te faci călugăr, dar faci ce fac călugării: zici rugăciunea cu care se mântuiesc călugării". Si mi-a spus să zic: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Mi-a zis asa: "S-o zici cu gândul, deci cu cuvântul gândit, nu cu cuvântul vorbit, desi se poate si cu cuvântul vorbit, e voie, dar s-o zici cu cuvântul gândit". Nu mi-a dat nici o explicatie, bineînteles că s-a gândit la asta, ca să o zic cu cuvântul gândit pentru că lupta se dă în gând, si atunci ca să scoatem din lucrare gândurile negative, trebuie să avem gânduri pozitive; nu mi-a făcut nici un fel de teorie, ci mi-a zis asa: "Zici în gând, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", lipesti de respiratie rugăciunea, în felul următor: între respiratii zici "Doamne", trăgând aerul în piept, odată cu asta zici "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" si dând aerul afară din piept, o dată cu asta zici, "miluieste-mă pe mine, păcătosul". Atât mi-a spus, despre altceva nu mi-a spus nimic. Am mai vorbit noi de una, de alta, am plecat, mi-am văzut de scoală, am făcut liceul, am făcut Teologia si după unsprezece ani m-am făcut călugăr. Deci, înainte cu unsprezece ani de a mă face călugăr, stiam rugăciunea cu care se mântuiesc călugării si foloseam rugăciunea cât o puteam folosi. Interesant, însă, că Părintele nu mi-a dat directiva să iau legătura cu vreun practicant al rugăciunii, cu vreun duhovnic, cu cineva care să mă îndrumeze, doar mi-a spus să mă angajez la rugăciune. Nu mi-a spus cât să zic, de câte ori să zic, cât timp să stau în rugăciune, să am o pravilă cât timp să zic rugăciunea, dar s-o zic. Bineînteles că mi-am văzut de treabă, nu m-am gândit niciodată că trebuie să o fac cu exclusivitate, dar am stiut de rugăciune si de câte ori îmi aduceam aminte ziceam: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", cum m-a învătat părintele: între respiratii; "Doamne", trăgând aerul în piept: "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", dând aerul afară: "miluieste-mă pe mine, păcătosul". Bineînteles nu e absolut necesar să se facă asa, dar asa m-a învătat părintele, eu asa am făcut.
Îmbunătătirea sufletului
Si am început să mă ocup de chestiunea mea personală, de îmbunătătirea sufletului meu, o îmbunătătire care nu se poate realiza altfel decât ocupându-te de tine însuti.
Întâi trebuie să desfiintezi negativele din tine, câte sunt, de unde sunt, de unde le-ai mostenit, toate astea trebuie desfiintate. Cum le poti desfiinta? Păi nu le poti desfiinta altfel decât cerând ajutorul lui Dumnezeu, pentru că mântuirea nu ti-o realizezi tu, ci mântuirea ti-o realizează Dumnezeu, împreună cu tine, adică mântuirea e cum e cultura: nu poti avea cultură, dacă nu te ocupi de cultură.
Tot asa e si cu credinta, dacă te ocupi de credintă, ai credintă, dacă nu te ocupi de credintă, n-ai credintă, îti scade si credinta, câtă o ai.
Si am început să răscolesc prin mine, si am început să-mi dau seama: domnule, stai putin că duc încărcături. Eu, de fapt, nu stiam atunci câte am stiut după aceea si câte mi-am explicat după aceea. Îmi veneau tot felul de gânduri străine, tot felul de gânduri cu care nu m-as fi putut prezenta oriunde si oricând. Căci asa le spuneam eu, la tineri în special, când am început să spovedesc si mă întrebau anumite lucruri, le spuneam că acelea sunt gânduri bune pe care le poti scoate la iveală oriunde si oricând, si dacă nu-s asa, înseamnă că ceva nu-i în regulă, că ceva nu-i bine. Si am constatat eu tot felul de gânduri si expresii si fel de fel, si mizeria din suflet câtă o poate avea cineva de vârsta mea, de agoniseala pe care o aveam eu atunci, din mediul în care eram, din trecut si din prezent, mă rog, toate lucrurile acestea se cumulează. Pentru că omul zice: mă uit, de exemplu, mă uit la un film necuviincios; bun, te uiti, dar după aceea îl derulezi tu în tine, acela s-a terminat si începe în tine. Si atunci înseamnă că dacă nu-ti păzesti simturile si nu te păzesti de răutatea câtă o poti avea în suflet, te chinuie răutatea si te chinuie impresiile, si tu zici că esti stăpân si că: "Păi da, eu pot să citesc orice carte că nu mi se întâmplă nimic". Nu ti se întâmplă pentru că nu stii că ti se întâmplă, de aceea nu ti se întâmplă, dar dacă te cercetezi, vezi tu că ti se întâmplă! Că zic către unul: "Mă, să te duci la biserică duminica". Zice, "Părinte, eu m-as duce dar dumneavoastră nu stiti câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică, când mă duc la biserică!" si am zis: "Nu-i nimic, cu ele cu tot să te duci la biserică". De ce? Pentru că altfel nu se pot rezolva. Lucrurile se rezolvă prin Dumnezeu, nu le rezolvăm noi.
Si cum zic, am început să răscolesc prin mine, cu rugăciunea, adică eu nu stiam, ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase" si hop!. apăreau gândurile rele. Mă gândeam, domnule, poate că cu toată lumea se întâmplă asa, numai că oamenii nu spun, după cum nu spuneam nici eu.Si m-a ajutat foarte mult, s-a limpezit încet, încet sufletul, dar nu stia nimeni să-mi spună; eu, de fapt, nici n-aveam pe cine să întreb, căci părintele nu a zis să întreb pe cineva; si eu cred că părintele n-a zis să întreb, si pentru motivul că stia că nu am pe cine întreba. Dacă vrei să întrebi pe cineva, pe cine să întrebi, pe acela care nu stie, nici n-a auzit de lucrul acesta? Pe acela care nu face? Cum să-l întrebi, el nu stie nimic. Si să stiti, uite-s la vârsta mea de saptezeci de ani, eu declar, acum, aici, în Franta, că eu încă n-am întâlnit un om, despre care să fiu sigur că-i isihast. Am auzit că cutare are rugăciunea mintii; erau presupuneri că cutare este răpit la cele sfinte. De exemplu, părintele Serafim, de la noi de la mânăstire, era un om absent, în general din lumea asta, dar nu era absent pentru că era prezent în cer, era absent pentru că era absent si gata. Si unii ziceau: "A, păi nu, că părintele Serafim, zice, e cu gândul în lumea cealaltă, de aia e asa". Eu să stiti că l-am apreciat foarte mult pe părintele Serafim. Dar nu l-am apreciat pentru lucruri pe care nu le avea. Adică am căutat să fiu realist în toate privintele. Dacă m-am dus si am întrebat pe cineva despre rugăciunea de toată vremea, despre rugăciunea mintii, de obicei, cei pe care i-am întrebat mi-au spus ce puteam să stiu si eu de oriunde din cărti. Dacă l-am întrebat pe Părintele Cleopa, mi-a spus că cutare de la Valaam nu stiu ce spune, acela nu stiu ce spune, pe acelea le găsec în cărti domnule, pe mine mă interesează o experientă vie a omului, cum e cu treaba aceasta. Că spune Sfântul Grigorie de Nyssa asa, că celălalt scrie asa, asta pot citi eu singur în carte, dacă-i vorba de informatii, să zicem teologice. Pe mine mă interesează experienta, uite, eu dau o experientă personală acum: că omul se întâlneste, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, se întâlneste cu mizeria din el. Dar să nu-i fie frică, pentru că lucrurile acestea toate se rezolvă, dar se rezolvă dacă stărui. Dacă esti nepăsător, dacă mai adaugi altele, bineînteles că nu se rezolvă.
După aceea sunt unii care zic că trebuie să ajungi la niste performante: trebuie să ajungi să zici într-una, într-una "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", că trebuie să ai tot timpul mintea mai presus de lumea asta, tot timpul mintea la Dumnezeu. Eu sunt de acord cu treaba asta, dar nu stiu cine e acela care poate avea tot timpul mintea la asa ceva. As vrea să stiu, să-l cunosc si eu si să am convingerea, nu numai să-mi spună el. Eu, de exemplu, fac o rugăciune să zicem si mi se duce mintea la un om cumsecade si mă rog la Dumnezeu pentru el si nu-mi pare rău că mi s-a dus mintea la un om cumsecade, sau la un prieten. Sau îmi aduc aminte de o poezie faină si o zic si zic: "Doamne, asa-i că-i faină?". Bineînteles, în particular, nu când sunt cu niste oameni. Deci, sunt niste lucruri care trebuie avute în vedere si bineînteles că lucrurile progresează, dacă esti ocupat de tine însuti. Însă unde se ajunge?
Rugăciunea de toată vremea
Acum de exemplu, sunt preocupări de astea pentru isiham, si la noi în tară, si studentii, te întreabă întotdeauna cum e cu rugăciunea de toată vremea, la ce performante se ajunge, cum e cu lumina de pe Tabor, cum e cu asta, cum e cu cealaltă? Bineînteles că le spui totdeauna ce poti să le spui, dacă n-ai ajuns pe Tabor, nu poti să stii ce-i pe Tabor. Dar noi ne rugăm si zicem: "Strălucească si nouă păcătosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină. Slavă Tie!" Noi cerem lucrul acesta. Dar când putem să spunem că am intrat în lumină si că am răms în lumină? Am putea să spunem când am putea ajunge la experienta Sfântului Simion Noul Teolog, care în legătură cu lumina aceasta si cu Dumnezeu Lumină, a lăsat un imn din imnele dragostei, care are următorul cuprins:
"Cum de foc esti ce tâsneste si esti val răcoritor?
Cum de arzi, si-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vamesi îngeri, si-ntunericul lumină?
Cum de scoti din iad, si cum de curătesti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăsi îi împaci?
Cum de rabzi si suferi, Doamne, cum nu răsplătesti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai tie ti se-arată?
Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare."
Bine, dar acestea sunt niste experiente ale Sfântului Simion Noul Teolog, eu pot să zic cuvintele astea, dar dacă nu le si simt puterea, înseamnă că spun cuvintele altuia asa cum facem noi, de pildă, când ne rugăm, când spunem rugăciunile din psalmi sau rugăciunile noastre, zicem de exemplu: "Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu întelepciune le-ai făcut" si de fapt cuvintele astea sunt niste cuvinte exterioare pe care le-au zis altii si le zicem si noi. Or, în rugăciune trebuie să te identifici cu ceea ce zici până la asa măsură, încât să nu mai poti gândi altceva. Să te minunezi de Dumnezeu, cum ar zice Sfântul Isaac Sirul: "Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Gânditi-vă ce diferentă mare este între un om ce se minunează de Dumnezeu si care rămâne cumva înclestat în gândul la Dumnezeu, cum ar zice Vasile Voiculescu, în poezia Colind:
"Nu dorm, ci înclestat de grea minune
stau în mută rugăciune.
Să mă misc nu se cuvine,
căci cu harul care vine,
raiul tot se află-n mine".
În realitate lucrurile au un rost al lor si noi ne gândim la lucruri la care poate Dumnezeu nu vrea să ne ducă în lumea asta. De exemplu, cum e cuvântul acela al Sfântului Simion Noul Teolog pe care l-am pomenit, sau al Sfântului Isaac Sirul că pe Dumnezeu îl cunosti numai atunci când te minunezi de Dumnezeu. Dar noi trebuie să stim că nici pe Tabor nu au fost toti Apostolii. Din doisprezece au fost trei. De ce trei? Pentru că atâtia a dus Domnul Hristos pe Tabor. Puteau să fie si mai multi de doisprezece, si din cei saptezeci. N-avem de unde să stim noi tainele lui Dumnezeu. Ceea ce ne interesează pe noi este să ne angajăm spre binele nostru si spre binele altora. Pentru că să stiti, că după ce ti se limpezeste mintea, toate le vezi altfel. Si natura o vezi altfel, o vezi făptura lui Dumnezeu. Dar noi nu putem renunta la viata liturgică, la Sfintele Taine, la Sfânta Euharistie, la Sfânta Liturghie, la rânduielile Bisericii cu gândul că înlocuim aceasta cu rugăciunea de toată vremea. Rugăciunea de toată vremea de fapt, nu este o formulă pe care o repeti. Formula aceasta, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" este o rugăciune care te ajută, dar care nu înlocuieste. Gânditi-vă, de pildă, la o alcătuire de la Sfântul Maslu, poate v-a pus-o cineva în atentie: "Pe tine Precuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti mult lăudată, te rog curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate, si-o fă locas înfrumusetat al Treimii celei Dumnezeiesti, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul, robul tău." Pe aceasta nu o poti înlocui cu o altă rugăciune, ori o zici pe asta, ori nu o mai zici, căci n-ai alta de înlocuit. Rugăciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", te ajută să te supraveghezi, să te priveghezi pe tine. De câte ori trebuie să zică cineva către Dumnezeu, miluieste-mă, ca să-l miluiască Dumnezeu? De exemplu, mie nu mi-e frică, că mă voi duce dincolo, în lumea cealaltă, si o să stau în fata lui Dumnezeu, în fata Mântuitorului, si o să zic: "Doamne, miluieste-mă", căci nu cred că o să pot să zic altceva în fata Mântuitorului decât: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Si asta am zis o viată întreagă, si asta o zic, si mă gândesc că nu va zice Domnul Hristos: "Da, ai putut s-o mai zici de vreo două milioane de ori si n-ai zis". Sigur! De ce? Pentru că asta nu este o chestiune cu care sunt dator, este o chestiune care mă ajută. Cât? Cât faci, atât te ajută. Cât zici, atât ai. La ce se ajunge cu vremea? Am pomenit de cuvântul Sfântului Simion Noul Teolog. Acolo ar trebui să se ajungă. Să-L vezi pe Dumnezeu, un foc care tâsneste si să-L vezi val răcoritor, să-L vezi pe Dumnezeu cuprinzând întunericul, să-L vezi pe Dumnezeu lucrând în viata ta, să-L vezi pe Dumnezeu răbdând răutătile tale, si asa mai departe, toate astea să le ai, si ti se luminează mintea cu vremea, dar până atunci te întâlnesti cu mizeria din tine, te întâlnesti cu acumulările negative, cu impresiile, interpretezi impresiile în sens negativ, le cuprinzi în sufletul tău într-un fel sau altul si apoi se ajunge la ceea ce poate ajunge omul.
Ceea ce trebuie să urmărim noi când e vorba de isihasm, de linistire, de isihie, este de fapt să ni se limpezească sufletul, să putem sta în fata lui Dumnezeu. Când a fost nevoie să iau de la Mitropolit aprobare să fac Teologia nu a fost de acord, adică el nu a fost de acord de fapt, nu să nu fac Teologia, dar a fost un concurs de împrejurări, care m-a defavorizat pe mine. Pentru că eu am avut un gând principal, si în loc să spun gândul secundar, am spus gândul principal. Si atunci Mitropolitul, bineînteles că si eu dacă eram Mitropolit tot asa făceam, i-am zis că vreau să mă fac preot, si atunci Mitropolitul a zis: "Nu se poate."
Zice: "Să ai lumină în suflet". Asta este lucru important, să ai lumină în suflet. Or, lumina din suflet o aduce rugăciunea, preocuparea aceasta de a sta în fata lui Dumnezeu, de a te sti în fata lui Dumnezeu, de a tine seama de Dumnezeu, de a te raporta la Dumnezeu, legătura cu Dumnezeu nu-i o simplă modă: "Uite, e fain că ne întâlnim, că e bine, e fain că suntem de un gând". Nu numai atâta, ci constiinta că noi suntem călăuziti de Dumnezeu, că Dumnezeu e viata noastră, că viata noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel, că există o unire între omul de rând si Dumnezeu care-i milostiv si iubitor de oameni.
Eu am scris undeva, am tinut în mai multe locuri o conferintă intitulată "Dumnezeul meu", cum văd eu pe Dumnezeu, ce cred eu despre Dumnezeu, cum e Dumnezeul meu. Pentru că fiecare om are o idee a lui despre Dumnezeu. Goethe spune: "Wie einer ist, so ist sein Gott , darum ist der Gott so oft zum Spott" (Cum este cineva, asa este si Dumnezeul său, de aceea Dumnezeu este batjocorit atât de des), cum e cineva, asa e si Dumnezeul său. Ideea despre Dumnezeu este o idee foarte felurită. De ce? Pentru că oamenii sunt foarte, foarte feluriti. Si atunci trebuie să avem o idee corespunzătoare, bineînteles bazată pe Evanghelie, bazată pe Scriptură, bazată pe credinta noastră. Toate lucrurile acestea se realizează interior, în măsura în care ti se limpezeste sufletul. Dacă nu ti se limpezeste sufletul, vezi tulburarea din suflet, nu vezi pe Dumnezeu în lumina cunostintei de Dumnezeu.
"Răsărit-a lumii, lumina cunostiintei".
Stimati ascultători, după ce te angajezi la rugăciunea aceasta, nu se poate spune după câtă vreme, dar angajându-te si interesându-te de tine însuti, având jenă fată de gândurile negative, căutând să-i slujesti lui Dumnezeu, căutând să înmultesti gândurile pozitive, si zicând "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu să ai si niste bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta, nimic din lumea aceasta, decât Dumnezeu. Bucuriile acestea sunt bucuriile rugăciunii de toată vremea. Eu de aceea insist pe cât pot si-i îndemn pe oameni să spună mereu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", dar nu cu exclusivitate. Adică, rugăciunea aceasta cu care se mântuiesc călugării o pot folosi toti credinciosii, si e bine să o folosească toti câti stiu de ea, dar nu toti ajung să o stie. Câti oameni din câti întâlnim noi ar putea să stie despre rugăciunea aceasta, ar putea s-o folosească, si s-ar sili s-o folosească? Însă cineva care se angajează la rugăciunea aceasta, la alte rugăciuni, la toată viata liturgică, la asceza Bisericii, la post si la tot ce cere Biserica, cine se sileste pentru aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge la limpezirea sufletului, ori că este călugăr, ori că nu este. Cum spunea părintele Arsenie: "Nu toti cei din lume se prăpădesc, nici toti cei din mânăstire se mântuiesc." Asta e realitatea!
Deci, rugăciunea asta e de mare, mare importantă si aduce satisfactii sufletesti si bucurii pe care nu ti le poate da nimeni din lumea aceasta. Eu am avut experienta aceasta si dau mărturie depre ea. Eram elev de liceu în Timisoara, mergeam la scoală, si cam o jumătate de oră făceam de la internat până la scoală. De câte ori mergeam singur, de dimineată ziceam: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul" si simteam o bucurie, de parcă mă ridica cineva pe sus. Gândeam că nici nu mai pot suporta mai multă bucurie. Asa că eu recomand din toate puterile mele rugăciunea aceasta, cât o pot face oamenii în conditiile lor, pentru că nici eu nu m-am gândit niciodată să fac performante. Eu m-am tinut de ceea ce se spune la slujbă:
"Toată viata noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm". De asta m-am tinut, si am zis: "Nouă ni se cere o viată înnoită, o viată după voia lui Dumnezeu", si dacă trăim viata aceasta cu rugăciune ne ajutăm. Bineînteles că rugăciunea aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", nu-i decât o rugăciune de cerere, deci nu e forma cea mai înaltă a rugăciunii. Noi ar trebui să ajungem la rugăciunile pe care le rostim în ecfonisele Sfintei Liturghii, de exemplu: "Că Sfânt esti Dumnezeule si tie mărire înăltăm", "Că bun si iubitor de oameni Dumnezule esti si tie mărire înăltăm", "Că Tu esti sfintirea noastră si tie mărire înăltăm", "Că al Tău este a ne milui si a ne mîntui si tie mărire înăltăm", "Că Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni esti si tie mărire înăltăm". Când ajungem la constiinta aceasta, nu la formule de rugăciune, ci la constiinta că lucrurile acestea sunt realităti, si sunt de fapt realităti pentru noi, atunci se schimbă toată viata interioară, si atunci ajungi la liniste, la isihie, la isihasm. Fără asta nu poti ajunge, cât ai vrea să ajungi, căci nu se poate. Bineînteles că oamenii de rând nu pot să fie pea mult preocupati de lucrul acesta, dar cât pot, e bine să fie.
Eu m-am trezit într-un sat de oameni credinciosi, sat care acum nu mai există, dar nu că l-a dărâmat cineva cu buldozerul, nu, s-a dărâmat singur. S-a dărâmat că nu-i mai interesează pe oameni ce-i interesa odinioară, că nu mai stiu de Dumnnezeu, că nu mai stiu de Maica Domnnului, că nu mai stiu de rugăciuni de dimineată, că nu mai stiu de rugăciuni de seară, că nu mai stiu de rugăciuni la masă, că nu mai stiu de atâtea si atâtea lucruri care stiau; atunci erau lucruri pe care oamenii le făceau fără întrerupere si fără sminteală. Că se stia, bagi pâinea în cuptor, cum zice Nichifor Crainic:
"Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
bunica si mama
scotând-o sfielnic cu semnele crucii,
purtau parcă moaste cinstite si lucii
iar pâinea - aburind cu dulce miros
părea că e fata lui Domnul Hristos".
Era constiinta aceasta. Ne spuneau ai nostri: "Mă, nu faceti fărâmituri de pită că-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu". Era constiinta aceasta care circula. Acum bineînteles că dacă cumperi pâinea de la prăvălie si n-o mai faci tu, nu-ti dai seama câtă trudă trebuie să facă omul până când are pâinea pe masă. Dar realitatea este că noi am trăit în copilăria noastră, cel putin unii dintre noi, în conditii cu totul altele, care acum nu mai sunt, pentru că s-a schimbat în general lumea. Dar e rău că s-a pierdut si credinta, nu numai că s-a schimbat, că dacă se schimba spre bine, nu era nici un bai. Mi-aduc aminte de ai mei, bunica mea zicea când avea un gând deosebit: "Mi-a adus Dumnezeu în gând". Ei, uite, lucrul acesta trebuie să-l urmărim si să-l avem în vedere când zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", să ne dea Dumnezeu gânduri bune. Să se înmultească gândurile bune din minte, să avem gânduri sfinte, gânduri curate, gânduri luminate. Să avem astfel de gânduri, asta înseamnă isihasm.
Despre isihasm
Acum, stimati ascultători, cât priveste isihasmul, neo-isihasmul, să zicem asa, căci de asta era vorba, procupare sau idee de isihasm, de linistire, de rugăciune, e mai multă acum în tara noastră, în România decât era odinioară, sunt mai multe preocupări si de Filocalie, desi eu am întâlnit oameni, de exemplu, care au făcut un festival "Filocalia" si până la urmă n-au stiut ce autori sunt cuprinsi în primul volum din Filocalie. Nu-i destul, dar în orice caz există mai multă procupare: gânditi-vă, douăsprezece volume de Filocalie, să le ai în fată, să poti să le citesti, nu e putin să poti să le citesti pentru că sunt mii de idei si dacă sunt mii de idei, n-ai cum să le tii minte decât dacă le studiezi. Din câte gânduri sunt în Filocalie, ti se împlântă unele în minte. De exemplu eu, când am citit prima dată Filocalia, m-am întâlnit cu niste gânduri care mi-au rămas pentru toată viata, de exemplu, de la Sfântul Marcu Ascetul: "Când îti aduci aminte de Dumnezeu, înmulteste rugăciunea, ca atunci când îl vei uita, Domnul să-si aducă aminte de tine". Asa mult mi-a plăcut mie cuvântul acesta!
E ceva extraordinar! Ceva asemănător stiu de la părintele Placide Deseille, poate unii îl cunoasteti, care fiind la Sfântul Munte si trecând pe la noi mi-a spus că la Sfântul Munte este un cuvânt care zice asa: "La Dumnezeu să te gândesti ca la Dumnezeu nu ca la om, si să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul". E foarte important asa, adică lucrurile se leagă unele de altele si dacă esti proecupat, îti dă Dumnezeu în minte fel de fel de gânduri bune, mai scoti si tu la iveală niste gânduri cum a scos părintele Arsenie că: "În mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă". Păi, acesta e ca din Filocalie! "În mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă", vrei să faci lucru drept, întâi îndreaptă mintea, că dacă nu, mintea îti strâmbă lucrul drept. Sunt asa multe lucruri, dar mie îmi pare rău că lucrurile acestea sunt lucruri pe care eu personal, dacă nu eram la mănăstire, degeaba mă puneati să vă spun acum ceva de neo-isihasm, căci nu stiam nici de isihasm, numai târziu am aflat eu de treburile acestea. Si când m-am dus la Teologie si le-am spus la colegi cum e cu "Doamne Iisuse", ziceau: "Te rătăcesti dacă nu ai un îndrumător"; mă gândeam: bine, dar atunci înseamnă că rugăciunea nu are nici o eficientă, adică eu cer de la Dumnezeu să mă ajute si când colo îmi trebuie un om ca îndrumător. Dar nu-mi trebuie! Dumnezeu să mă ajute, si mi-ajută Dumnezeu, mă ajută trimitându-mi omul dacă e necesar. Dar eu vă spun încă o dată: eu încă nu am constiinta, acum la saptezeci de ani, că m-am întâlnit cu cineva care are rugăciunea de toată vremea si care este un adevărat isihast. Nici în tară, nici în altă parte, câti oameni am cunoscut.
Eu nici nu cer lucrul acesta, pentru că, în definitiv, fiecare om se angajează la viata spirituală cu măsurile lui si cu capacitatea lui si realizează cât poate el realiza si cât îi ajută Dumnezeu să realizeze si atâta tot. Dar se mai face si ceva reclamă în legătura cu unii cu altii, însă realitatea este că fiecare avem măsurile noastre si Dumnezeu să ne ajute si să ne dea gânduri bune, să înmultească gândurile bune, să înmultească luminile din gând si atunci, dacă nu există altii isihasti, o să fim noi cât o să putem să fim si binecuvântarea lui Dumnezeu va fi peste noi, că, zice Sfântul Ion Scărarul, dacă nu te rogi, se împutinează rugăciunea si e mai putin bine si în lumea aceasta.
Se zice că la Dragomirna se ducea câte un frate si zicea către un părinte de acolo: "Părinte, am venit si eu aici, la mănăstire." Si părintele zicea: "Bine frate, bine c-ai venit, că abia s-o înmulti rugăciunea" si după ce stătea cât stătea, zicea fratele: "Părinte, m-am socotit să nu mai stau pe aici". Iar părintele răspundea: "Du-te frate, că abia s-or împutina ispitele".
Trebuie să stim, totusi, că înmultind rugăciunea, înmultim binele. Dacă se renuntă la rugăciune, la slujbă, la Liturghie, la Euharistie, la toate cele necesare, se slăbănogeste firea, si degeaba vrei să fii altfel, că nu te poate nici convinge, nici învinge nimeni.
D-apoi ce să vă mai spun? Asta este, nu v-am prezentat neo-isihasmul românesc, pentru că, de fapt, preocupări de isihasm există, oamenii caută să facă ceva, însă nu putem să spunem că în cutare loc sunt unii si altii care au realizat ceva sau cât au realizat, Dumnezeu îi stie pe toti, El are robii lui ascunsi, noi nu ne putem lăuda cu altii. Să dea Dumnezeu să putem să stăm în fata Lui cu realizările noastre. Si atunci dacă nu o să fie altii, o să fim noi si tot o să fie cineva. Că vom fi cu performante, că vom fi fără performante, asta e altă treabă. Dumnezeu ne primeste cum suntem.
Să stiti că mie totdeauna mi-a plăcut Evanghelia pentru realismul ei. Niciodată nu m-am gândit cum zic unii: "A, păi dacă n-ai credintă destulă, nu-ti dă Dumnezu". Nu se stie, îti dă Dumnezeu după credinta pe care o ai. Important este să te angajezi cu credinta pe care o ai. Tatălui fiului lunatic nu i-a spus: "Dacă n-ai destulă credintă, n-am ce-ti face". Dimpotrivă, l-a ajutat cu credinta câtă a avut-o. "De poti ceva, ajută-ne nouă, fie-ti milă de noi, cred Doamne, ajută necredintei mele" (Mc. 9, 22-24) si tot l-a ajutat Domnul Hristos. Important este să tinem de Dumnezeu, să nu ne răzletim de Dumnezeu si dacă nu ne răzletim si dacă folosim mijloacele acestea, rugăciunea aceasta, "Doamne, Iisuse" si alte rugăciuni; să stiti că eu nu sunt numai pentru rugăciunea aceasta, "Doamne, Iisuse", se pot spune si alte multe rugăciuni, rugăciuni liturgice, si în trecut si în Pateric, dacă cauti, găsesti si alte rugăciuni cu care s-au mântuit oamenii. De exemplu, Sfântul Ioanichie zicea: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă mărire Tie", aceasta era rugăciunea lui. Si noi putem zice cuvinte din psalmi, nu trebuie neapărat, tot timpul să zicem "Doamne, Iisuse", putem să zicem: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale", putem să zicem: "Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu întelepciune Le-ai făcut", putem să zicem: "Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit" si altele si altele, câte ne pot veni în minte, să le zicem. "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Tie îti multumim, Doamne si ne rugăm Tie Dumnezeului nostru", "De tine se bucură ceea ce esti plină de dar toată făptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; ceea ce esti biserică sfintită si rai cuvântător, lauda fecioriei din care Dumnezeu s-a întrupat si prunc s-a făcut, Cel ce este mai înainte de veci. Căci bratul tău scaun l-a făcut si pântecele tău mai desfătat decât cerurile au lucrat. De tine se bucură ceea ce esti plină de dar toată făptura, mărire tie". Ei, dacă le stii, le zici, dacă nu, nu le zici. Eu de obicei când spovedesc pe cineva întreb: "Stii să zici «Cuvine-se cu adevărat»?" De ce? Pentru că atunci când m-am spovedit eu la Părintele Arsenie, el a zis "Cuvine-se cu adevărat" după ce mi-a dat dezlegarea. Si Prea Sfintitul Lucian, care e acum la Tomis, la Constanta, când a fost Episcop vicar la Sibiu, ne punea pe noi să zicem "Cuvine-se cu adevărat" si după aceea ne dădea dezlegarea. Si m-am învătat si eu asa si întreb pe oameni: stii să zici "Cuvine-se cu adevărat"?, cu ocazia aceasta verific dacă cunosc rugăciuni către Maica Domnului.
"Stii să zici Cuvine-se cu adevărat?". Zice, stiu. Zic eu, zii! Face: "Cuvine-se cu adevărat". Si vine odată o femeie si zic: stii să zici Cuvine-se cu adevărat? Ea zice: "stiu". Eu zic, zii! ea face: "Cuvine-se cu adevărat". Eu zic: Nici nu stii despre ce este vorba. Ea după mine: "Nici nu stii despre ce este vorba". Să stiti că noi râdem dar lucrurile acestea spun ceva despre starea noastră, despre neo-isihasmul nostru românesc. Stimati ascultători, să stiti că eu tin la niste lucruri asa din toate puterile mele, acum mai si glumesc. În fond, asta e realitatea. Eu, de exemplu, tin foarte mult să meargă lumea la biserică, păi dacă nu vine cineva la biserică, dacă nu merge la biserică.., asta îl si întreb la spovedit: "Mergi la biserică?", "Păi Părinte, că nu prea", "Când ai fost ultima dată?", zice unul: "Numai acum opt ani". Zic eu: "Mă, dacă n-or fi trecut opt?" , zice "Da, au trecut opt, când m-am cununat, atunci am fost ultima oară". În sfârsit, eu dacă nu merge cineva la biserică, pe acela la păgâni îl număr, nici n-am ce vorbi cu el. Nu că: "Las că ne întelegem noi". Domnule, ori mergi la biserică si după aceia vii la mine, ori de acum n-am ce vorbi cu tine. "Păi, că să vedeti..", nici un. mergi la biserică! cum merg eu, trebuie să mergi si tu. Că nu vei putea în toate duminicile, nu vei putea. Zic către unul: "Tu ce faci când nu mergi la biserică?" zice: "Mă uit la televizor". Zic: "stii ce înseamnă asta? Asta înseamnă să ai televizorul în fată si pe Dumnezeu în spate!" Schimbă, zic acum, du-te la biserică, să ai pe Dumnezeu în fată si televizorul în spate. Sau îl întreb pe unul: "Când te-ai spovedit ultima dată?" zice "Păi atunci si atunci, ce stiu eu, de mult, de multă vreme". Păi zic: "Trebuie să te spovedesti în toate posturile!" Bine. Vine anul următor si-l întreb: "Când te-ai spovedit ultima dată?" zice "Anul trecut în postul Pastelui". Zic: "La cine?" "La dumneavoastră". Păi zic, "Mă nu ti-am spus să te spovedesti în toate posturile?". "Mi-ai spus, părinte, dar acum ce să fac?". Si-apoi eu zic: "Acum ce să fac eu cu tine, că nu m-ai ascultat?". Nu-i destulă preocupare. Se creează si niste mode: sunt unii care, de exemplu, se împărtăsesc mereu; eu nu am nimic împotrivă. As vrea să se împărtăsească credinciosii la toate Liturghiile dacă e vorba. Căci dacă se împărtăsesc, si merg la slujbă. Dar nu acesta este lucrul de căpetenie. Pentru mine lucrul de căpetenie este legătura cu Dumnezeu. Dacă vrea să se întâlnească cu Dumnezeu, are posibilitatea. Or, dacă el ocoleste lucrul acesta si are posibilitatea să se spovedească nu numai de patru ori pe an, poate de patruzeci de ori pe an, nu am nimic împotrivă. De câte ori e nevoie să se spovedească, dar să se spovedească si atunci să se si împărtăsească dacă e de împărtăsit, dacă nu, să astepte până când e vremea să se poată împărtăsi. Deci, trebuie o practică religioasă, nu ne bazăm numai pe asta că zic "Doamne, Iisuse" si cu asta am rezolvat! Îmi spune câte cineva: "Părinte, eu am văzut pe Maica Domnului". Si el e păcătos de nu stiu cum a putut vedea pe Maica Domnului! Zic: "Cum ai văzut-o, asa cum o vezi în icoană?" Zice "Da". "Cum măi, vezi în icoană? păi zic, ti-ai închipuit icoana si zici că ai văzut pe Maica Domnului si gata, ce mai." Oamenii pot fi si înselati, dar noi trebuie să-i ajutăm, să-i luminăm, si-i ajutăm si angajându-i la rugăciunea aceasta, dar nu în locul celorlalte. Când e duminică mergem la biserică, la Liturghie, cei care nu merg la Liturghie, pentru mine la păgâni îi număr. De ce? Adică, dacă pot ei să renunte la câte se fac acolo, la binecuvântări si la cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, la predică si la faptul de a cânta împreună cu îngerii: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot", dacă pot să renunte la lucrul acesta, înseamnă că au renuntat într-un fel chiar la Dumnezeu. Dar omul zice: "Nu părinte, că la Dumnezeu eu nu renunt". Păi nu renunti constient, dar uite că renunti totusi dacă tu poti să neglijezi pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L poti neglija, dacă Îl neglijezi să stii că n-ai Dumnezeu. Apoi, ori ai Dumezeu si nu-L neglijezi, ori dacă-L neglijezi, să stii că nu ai Dumnezeu.
Cuvânt rostit de Părintele Teofil la Villiers sur Marne, Franta,
în 18 iunie 1999
Sfântul Pantelimon - îndemn la milostivire
"Că milostiv si iubitor de oameni, Dumnezeu esti si Tie mărire Îti înăltăm: Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin".
Înalt Prea Sfintite Părinte Arhiepiscop Andrei, distincti părinti si iubiti credinciosi, cuvintele acestea cu care mi-am început cuvântarea, se rostesc la sfintele slujbe, prin ele vorbim cu Dumnezeu si-I spunem lui Dumnezeu-Tatăl, lui Dumnezeu-Fiul si lui Dumnezeu-Duhul Sfânt că-i milostiv si iubitor de oameni. Mărturisim aceasta în legătură cu Dumnezeu si Îi spunem că Îi aducem multumire pentru că e milostiv si iubitor de oameni si Îi aducem mărire, bineînteles, după puterea noastră si aceasta o facem acum si o facem totdeauna, o facem în vecii vecilor. Aducem mărire lui Dumnezeu pentru că "cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimii celei de o fiintă si nedespărtită".
Aducem mărire lui Dumnezeu pentru că vrem să ne unim, de fapt, cu heruvimii si închipuim pe heruvimi la Sfânta Liturghie tocmai pentru că aducem întreit sfântă cântare Prea Sfintei Treimi.
Aducem mărire lui Dumnezeu împreună cu îngerii când zicem "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul si pământul de mărirea Ta"; aducem mărire lui Dumnezeu pentru că asa se cuvine si pentru că asa ne îndrumă Sfânta noastră Biserică.
Si, pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, pe măsură ce începem să cunoastem ceva din măretia lui Dumnezeu, Îi aducem mărire lui Dumnezeu, pentru că nu putem altfel; Îi aducem mărire pentru că stim că Lui I se cuvine toată mărirea, nu numai câtă aducem noi, nu numai câte putem noi aduce, ci toată mărirea I se cuvine lui Dumnezeu. Din această toată mărire carei I se cuvine, noi aducem mărire lui Dumnezeu pentru că este sfânt si iubitor de oameni, pentru că este bun si iubitor de oameni, pentru că este milostiv si iubitor de oameni, pentru că este Dumnezeul nostru si Mântuitorul sufletelor noastre. Facem ce fac îngerii în cer. Aducem laudă lui Dumnezeu, pentru că laudă lui Dumnezeu aduc îngerii; aducem mărire lui Dumnezeu după puterea noastră, pentru că Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, pentru că Dumnezeu e "Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni", pentru că a Lui este a ne milui si a ne mântui pe noi. Pentru toate acestea aducem mărire lui Dumnezeu.
Astăzi, iubiti credinciosi, am ales din acele cuvinte preamăritoare de Dumnezeu de la sfintele slujbe, cuvintele "că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh si acum si pururea si în vecii vecilor. Amin". Si am ales acestea pentru că sfântul pe care îl pomenim astăzi, este un sfânt cu nume de milostiv. Numele lui, în limba greacă, înseamnă cel mult milostiv, cel milostiv, Sfântul Pantelimon. Ne gândim la Sfântul Pantelimon asa cum ne îndrumă Sfânta Biserică să ne gândim. Ne gândim la numele lui de milostiv, ne gândim la faptul că e tămăduitor, ne gândim la faptul că e doctor fără de arginti, ne gândim la faptul că e mucenic si mare mucenic.
Toate acestea le avem în vedere si aducem cinstire după puterea noastră si după îndrumarea Bisericii. Sfânta noastră Biserică ne ajută să-i aducem cinstire cu cuvintele Bisericii, cu cuvintele de slujbă ale Bisericii. Îi aducem cinstire după puterea noastră, ne unim cu cinstirea pe care i-o aduce Biserica prin cuvânt, ne unim cu simtirea noastră de cinstitori ai Sfântului mare mucenic, tămăduitor, doctor fără de arginti, Sfântul Pantelimon.
E bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin cuvânt, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin gând, e bună cinstirea pe care i-o aducem unui sfânt prin laudele rânduite de Biserică, e bună cinstirea pe care o aducem oricărui sfânt sub îndrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de căpetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfânt, este să ne asemănăm cu el.
Cum putem noi să ne asemănăm cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, fără să fim doctori? El a fost doctor, a primit dar de la Dumnezeu să fie doctor si a fost doctor fără de arginti, adică unul care n-a umblat după averi când tămăduia si noi, care nu suntem doctori, cum putem să fim asemenea sau măcar să urmăm ceva, din cât se poate, pe Sfântul Pantelimon, doctor fără de arginti? Stiti cum, iubiti credinciosi? Să facem noi, la puterile noastre, ceea ce ne-a dat nouă Dumnezeu să facem. Vin la mine uneori oameni care îmi cer ajutorul, cer ajutorul Bisericii si întotdeauna le spun, când lucrurile sunt mai presus de puterea noastră: cu putere omenească nu putem face nimic. Singurul lucru pe care poti să-l faci tu, ca unul care ai necazuri, este să rabzi necazurile si să te rogi lui Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu mai poate limpezi necazul pe care îl ai.
E adevărat că Dumnezeu poate toate si face unde crede El că trebuie făcut ceva, unele suferinte le vindecă, pe altii care suferă îi întăreste să ducă suferinta; asa că gândurile lui Dumnezeu noi nu le stim, stim doar să primim ceea ce rânduieste Dumnezeu pentru noi si pentru a noastră mântuire si în conditiile noastre, să facem pentru noi si pentru altii ceea ce putem face.
Mă gândesc, iubiti credinciosi, la acei patru insi care l-au dus pe slăbănogul din Capernaum în fata Domnului Hristos. Ei nu puteau să-l vindece, îsi dădeau seama că nu pot să-l vindece, dar, totusi ceva puteau: să-l ducă în fata Domnului Hristos. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, spune că Sfintii Evanghelisti, cei patru evanghelisti, sunt închipuiti de cei patru care l-au dus pe slăbănogul din Capernaum în fata Domnului Hristos si ne duc si ei în fata Domnului Hristos. Ne dau o putere sufletească din darul lui Dumnezeu.
Nu suntem doctori, nu suntem tămăduitori, dar mângâietori putem fi, alinători de suferintă cu putere omenească, cu dorintă de bine pentru cel care suferă, asta o putem face si noi; si dacă facem cele la măsurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastră. Si atunci, iată că suntem si noi pe calea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon.
Sfântul Pantelimon a fost doctor fără de arginti, adică n-a umblat după averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni să-i plătească pentru ceea ce făcea. Spre binele lui. Putem să fim si noi asa, să nu umblăm după interese pământesti când suntem de ajutor celor pe care ni-i trimite Dumnezeu în fată.
Să stiti, iubiti credinciosi, că atunci când Domnul Hristos a rânduit lucrul acesta, să iubim pe aproapele nostru, a avut în vedere pe orice om care ne vine în fată, pe care într-un fel, Dumnezeu ni-l trimite în fată, Dumnezeu ni-l face aproape de noi, Dumnezeu ni-l aduce lângă noi. Spunea cineva, si pe bună dreptate, că cel mai însemnat om din lumea aceasta este omul de lângă tine, de care atârnă mântuirea ta. În Pateric se spune: "de la aproapele este viata si moartea că, dacă ajutăm pe aproapele nostru, lui Dumnezeu îi slujim, dacă-l smintim pe aproapele nostru, lui Hristos gresim".
Domnul Hristos a vrut să ne apropie de orice om. Este adevărat că noi, de multe ori uităm că avem o poruncă de la Dumnezeu: să iubim pe toti oamenii, chiar si pe vrăjmasii nostri. În Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, chiar la început s-au spus cuvintele: "Aceasta vă poruncesc vouă", fiti atenti, aceasta vă poruncesc vouă, deci nu vă îndemn aceasta sau vă dau o sugestie, nu vă dau o îndrumare ci vă dau o poruncă. "Aceasta vă poruncesc, să vă iubiti unii pe altii". Domnul Hristos vrea să ne iubim unii pe altii cum ne-a iubit El pe noi, cum ne iubeste El pe noi si cuvintele acestea le rosteste către ucenicii săi, pe care într-adevăr îi iubea.
Vrea Domnul Hristos lucrul acesta, să ne iubim unii pe altii. Vin la mine unii oameni după cuvânt de folos. De la o vreme încoace, stiti ce cuvânt de folos le spun? "Să ne iubim unii pe altii ca într-un gând să mărturisim". E un cuvânt de la Sfânta Liturghie. Sau le mai spun: "După aceasta vor cunoaste oamenii că sunteti ucenicii mei, dacă veti avea iubire unii către altii". Si cine-i iubitor, e milostiv.
Sfântul Pantelimon a fost milostiv, a fost dătător de multumire, a dat multumire în jurul lui, cu minunile pe care le-a făcut si pe care i-a dat Dumnezeu să le facă. A lucrat cu puterile pe care le-a pus Dumnezeu în el. Si noi trebuie să facem la fel, să lucrăm la măsurile noastre, cu puterile noastre, dar, în orice caz să fim preocupati si ocupati de gândul de a înmulti iubirea.
Nu s-ar putea zice că oamenii n-au iubire si că nu se iubesc unii pe altii, măcar în cercuri restrânse si în situatii speciale, dar aceasta nu o fac după poruncă. Domnul Hristos ne dă o poruncă, să ne iubim: "aceasta vă poruncesc, a zis Domnul Hristos, să vă iubiti unii pe altii" si a mai spus Domnul Hristos că cea mai mare poruncă de care atârnă toată legea si proorocii, este porunca iubirii.
Stim despre Sfântul Pantelimon că a fost mucenic. Ce înseamnă să fie cineva mucenic? Si-a dat viata pentru preamărirea lui Dumnezeu, si-a dat viata pentru credintă. Si a ajuns la aceasta, stiti de ce, iubiti credinciosi? Pentru că s-a întâlnit cu Domnul Hristos. Nu numai că a stiut de Domnul Hristos, nu numai că s-a gândit la Domnul Hristos, nu numai că a încercat să se apropie de Domnul Hristos, ci chiar s-a întâlnit cu Domnul Hristos. A avut atâta sigurantă în legătură cu Domnul Hristos încât a primit mai bine să moară decât să se lepede de credinta în Hristos. Pe noi încă nu ne-a pus nimeni în situatii din acestea, de limită, de margine. Nu ne-a pus nimeni în niste confruntări de felul acesta. Dar ne pune totusi Dumnezeu de multe ori la încercare, de fapt, nu ne încearcă El pe noi, pentru că El stie ce avem de făcut, dar ne dă situatii în care să ne încercăm noi însine si să vedem unde suntem. Si dacă stim că Dumnezeu e milostiv si noi trebuie să fim milostivi, si dacă nu suntem milostivi, nu suntem ca Dumnezeu; si dacă stim că Dumnezeu e iubitor de oameni si noi nu suntem iubitori de oameni ci, poate, uneori, chiar urâtori de oameni, nu ne asemănăm cu Dumnezeu.
Si dacă nu facem aceasta, să-i iubim pe oameni si să fim milostivi fată de oameni nu numai cu fapta materială, si cu asta cât se poate, dar cu bunăvointa, iubiti credinciosi, să se simtă omul de lângă noi învăluit de noi, încă nu îndeplinim porunca iubirii. Când iubesti pe cineva, mai ales îl aduci în tine, îl porti în tine, dacă nu-l porti si în tine, încă nu-l iubesti; dacă-l tii numai în afară de tine, încă nu-l iubesti. Or, noi trebuie să-l purtăm în noi însine pe cel pe care îl iubim pentru că asa e iubirea, aduce în tine.
Iubiti credinciosi, iubirea impropriază, adică pe cel pe care îl iubesti, îl aduce în sufletul tău si în felul acesta se înmulteste si bucuria si fericirea, iubirea e fericire. De aceea a rânduit Domnul Hristos să ne înmultească iubirea, ca să se înmultească fericirea.
Nouă nu ni se cere să mărturisim pe Domnul Hristos în fata mortii, cum a fost mărturisitor al credintei Sfântul Pantelimon. De ce? Pentru că împrejurările nu sunt de asa fel, dar ne cere Dumnezeu să-l mărturisim cu viata noastră, în toate împrejurările de viată, să fim buni, să fim milostivi, să fim iubitori, să fim iertători, să fim îngăduitori, să fim răbdători, să trecem cu vederea, să ne gândim la neputinta omenească.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească!, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte stiu că le-a spus si le-a scris, anume: "să ai întelegere fată de neputinta omenească". Să fim îngăduitori, să fim iertători, să fim binevoitori si atunci suntem pe calea Sfântului Mare Mucenic, doctor fără de arginti si tămăduitor Pantelimon.
Iubiti credinciosi, asadar să nu uităm cuvintele pe care le spunem la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu: " că milostiv si iubitor de oameni, Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor" si mai ales să ne gândim că acest cuvânt nu este spus pentru o clipă, ci este un cuvânt spus într-o clipă pentru vesnicie.
Să fim buni, să fim milostivi, să nu ne dăm pace până nu suntem asa cum ne vrea Dumnezeu, ca să ne binecuvânteze Dumnezeu si să fim si noi miluiti cu cei milostivi, după cuvântul Domnului Hristos: "fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui".
Si cu gândul la Sfântul Pantelimon să zicem: "Purtătorule de chinuri, Sfinte si tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greseli sufletelor noastre" si când spunem cuvintele acestea să ne gândim că Sfântul Pantelimon ar putea să ne spună si el: "urmati-mi iubirea, urmati-mi milostivirea, urmati-mi dorinta de a ajuta si atunci veti fi sub binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci veti fi sub ocrotirea Maicii Preacurate, atunci veti fi în rândul sfintilor, în rândul acelor oameni care I-au slujit lui Dumnezeu si cu care dorim să fim cu totii în împărătia lui Dumnezeu". Amin.
Cuvânt rostit la Mănăstirea Oasa, judetul Alba,
27 iulie 2000
Slujirea tinerilor în Biserică
Înalt Prea Sfintite Arhiepiscop, iubiti credinciosi, dragi tineri, sunt bucuros că am ajuns aici; sunt într-o biserică în care vin de două ori pe an, în postul Crăciunului si în postul Pastilor. Vin invitat de Înalt Prea Sfintitul Andrei si de studenti să le spun cuvânt de învătătură, iar în această biserică vin pentru că sunt prieten cu părintele Florin Botezan, asa că, as putea spune, aici vin pentru că mă cheamă prietenia.
Vin cu încredintarea că sunt în prelungirea mănăstirii, chiar si acum mă consider în prelungirea mănăstirii, într-o lucrare misionară pentru că mitropolitul care a restaurat mănăstirea din care fac eu parte, a dorit ca mănăstirea să aibă si lucrare misionară.
Sunt, asadar, în vederea mitropolitului ctitor si în vederile rostului pe care îl are mănăstirea noastră, doresc să fiu de folos, să aduc lumină, să aduc bucuria, să înmultim bucuria.
Mi-a fost dată pentru această întâlnire tema "Slujirea tinerilor în Biserică" sau altfel spus "Biserica si tinerii".
Mă bucur întotdeauna când stau în fata tinerilor pentru că tinerii se pregătesc pentru viată, au viata în fată, tinerii sunt modelabili, tinerii doresc mai mult si mai bine, au energie, au curaj, îi slujesc lui Dumnezeu prin calitătile pe care le are tineretea.
Deci, orice tânăr în Biserică vine cu capacitatea lui, vine cu pregătirea lui, vine cu pregătirea pe care urmează să o facă în continuare, vine în Biserică cu ceea ce este si cu ceea ce poate. Ca să-I slujesti lui Dumnezeu în Biserică trebuie mai întâi să apartii lui Dumnezeu, să fii al lui Dumnezeu. Poi să-I slujesti lui Dumnezeu în Biserică dacă esti ucenic al Mântuitorului Hristos, dacă esti doritor de a te depăsi pe tine însuti, conducându-te după principiile Evangheliei. Cineva care vrea să-I slujească lui Dumnezeu, să se mântuiască trebuie să-L aibă pe Hristos mai întâi ca învătător si să fie ucenic al Mântuitorului.
În cartea Faptele Sfintilor Apostoli e scris că mai întâi, în Antiohia, ucenicii s-au numit crestini (Fapte 11, 26). Nu e vorba numai despre cei 12 ucenici, nu e vorba numai de cei 70 de ucenici, ci de toti crestinii care se numeau până atunci ucenici, si de atunci ucenicii s-au numit crestini. Nu poate cineva să fie crestin dacă nu e ucenic al lui Hristos, dacă nu se lasă modelat de Domnul Hristos, dacă nu caută să intre în rânduiala hotărâtă de Domnul Hristos.
Dragi tineri, as vrea să vă supun atentiei, cu acest prilej, un cuvânt pe care l-a spus restauratorul mânăstirii noastre, care a spus asa: "cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este mintea trează si inima curată". Deci, mintea trează si inima curată sunt cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr.
Domnul Hristos a spus: "Fericiti sunt cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Bineînteles că vederea lui Dumnezeu se face prin mintea trează, pentru că Dumnezeu se descoperă inimii curate, casa credintei fiind inima curată.
În legătură cu aceasta as vrea să aduc exemplul unui tânăr, tânărul cel bogat, un om care e cunoscut din Sfânta Evanghelie, trei din cei patru evanghelisti istorisesc cele întâmplate cu tânărul bogat.
Eram student la teologie în anul I sau al II-lea (acum 50 de ani) când a venit la noi mitropolitul de atunci, Nicolae Bălan, la un curs. A venit vorba despre tânărul cel bogat. A cerut mitropolitul un Noul Testament. I s-a dat si el a citit din Sfânta Evanghelie de la Marcu că Domnul Hristos a privit la el, la tânăr, si i-a fost drag de el. Am citit Noul Testament cu mult timp înainte de a fi la Teologie si am citit despre tânărul bogat de mai multe ori dar nu m-am oprit niciodată la afirmatia că Domnului Hristos i-a fost drag de tânărul bogat. Dar, de atunci încoace, m-am gândit adeseori si întotdeauna m-am gândit cu drag la omul de care i-a fost drag Domnului Hristos. Nu ni se spune de ce i-a fost drag Domnului Hristos de tânărul bogat, dar întelegem din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a privit la el după ce tânărul bogat a spus că a împlinit poruncile pe care i le-a pus în atentie Domnul Hristos si după aceea e scris că i-a fost drag de el. E o bucurie pentru noi să ne gândim la un om pe care Domnul Hristos l-a cuprins în inima Sa. E o bucurie să stim că au existat oameni de care i-a fost drag Domnului Hristos în mod special si stiind aceasta, să ne gândim cum am putea face ca să intrăm si noi în atentia Domnului Hristos si ca să-i fie drag Domnului Hristos de fiecare dintre noi. Asta înseamnă că fiecare dintre cei care vor să fie ca tânărul cel bogat să stie ce anume cere Domnul Hristos de la el si să facă ceea ce Domnul Hristos cere. Tânărul bogat l-a întrebat pe Domnul: "Ce să fac să mostenesc viata de veci?" Domnul Hristos i-a spus: "Dacă vrei să intri în viată păzeste poruncile, împlineste poruncile". Tânărul a întrebat care porunci. Domnul Hristos a zis: "să nu ucizi, să nu curvesti, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinstesti pe tatăl tău si pe mama ta". Sunt cinci porunci din Decalog. Deci, Domnul Hristos nu i-a spus toate poruncile din Decalog, ci numai cinci dintre ele la care a adăugat, după Evanghelia de la Matei, "să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti", iar după Evanghelia de la Marcu "să nu înseli pe nimeni". Sunt sapte porunci care trebuie neapărat împlinite si dacă le împlinim, ne asemănăm cu tânărul cel bogat care a spus: "toate acestea le-am împlinit". Domnul Hristos a privit la el si i-a fost drag.
Să pornim de la acest gând în formarea noastră, în modelarea noastră ca tineri. Dacă facem asa, avem parte de viata vesnică.
Am spus că Domnul Hristos a pomenit doar sapte porunci, nu pentru că ajung acestea sapte dar pentru că de la acestea trebuie să pornim. Cine împlineste aceste sapte porunci, sigur că este deschis si pentru celelalte si caută să le împlinească pe toate. Dar dacă cineva nu împlineste nici măcar aceste sapte porunci, înseamnă că nu poate să intre în viata de veci si nu este în situata să-i fie drag Domnului Hristos de el.
Dragi tineri, noi avem acest model în Sfânta Evanghelie si pentru noi. Nu-i vorba numai de o informatie, despre ceva care s-a întâmplat cândva, ci este vorba de un exemplu care trebuie urmat. Este adevărat că tânărul cel bogat nu a putut împlini tot ce i-a cerut Domnul Hristos sau tot ce i-a propus, dar noi nu ne putem închipui că Domnul Hristos l-a scos din inima Sa pentru ceea ce n-a putut face, ci a avut în vedere ceea ce a făcut. Cu acest prilej Domnul Hristos a spus cât este de greu pentru cei bogati să intre în împărătia lui Dumnezeu. Ucenici au întrebat atunci cine poate să se mântuiască si Domnul Hristos a răspuns: "Ceea ce este cu neputintă la oameni, este cu putintă la Dumnezeu". Asta înseamnă că Domnul Hristos împlineste ceea ce omul nu poate împlini, dacă omul se angajează să împlinească ceea ce poate să împlinească.
Împreună cu tânărul cel bogat as vrea să mai prezint un tânăr, anume acel tânăr care a avut cinci pâini si doi pesti si le-a oferit Domnului Hristos care, cu cinci pâini si doi pesti a săturat mare multime de oameni. Domnul Hristos a primit ceea ce I-a oferit tânărul si asta înseamnă că e bine ca orice tânăr să aibă ceva să-I ofere Domnului Hristos, ca Domnul Hristos să aibă ce să binecuvânteze. Dacă cineva se formează în felul acesta la tinerete, în copilărie si mai târziu, se face vrednic ca Domnul Hristos să lucreze cu el, devine colaborator al Domnului Hristos pentru împlinirea lucrurilor celor bune.
Mă gândesc în acelasi timp la un text din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, unde e scris ceva în legătură cu ceea ce trebuie să facă bătrânii, bătrânele si tinerii. Voi prezenta îndemnul Sfântului Apostol Pavel, în ceea ce priveste toate aceste categorii pentru că îndemnurile lui pot fi împlinite de către toate categoriile, deci si de către tineri. Este vorba de textul din Tit 2,1-5: "Spune bătrânilor să fie treji, cinstiti, întregi la minte, sănătosi în credintă, în dragoste si în răbdare". Vedeti, cuvintele acestea, chiar dacă sunt adresate bătrânilor, se potrivesc foarte bine si tinerilor. Si tinerii trebuie să fie treji, cinstiti, întregi la minte, sănătosi în credintă, în dragoste si în răbdare. Mai departe spune Sfântul Apostol Pavel: "Spune bătrânelor să nu fie invidioase, să nu fie robite de vin prea mult si să învete bine". Deci, cuvintele acestea adresate bătrânelor, femeilor bătrâne, se potrivesc foarte bine pentru toate categoriile de oameni si pentru toti tinerii. Să aibă în înfătisarea lor o sfântă cuviintă, să nu fie invidiosi, să nu fie robiti de vin prea mult si să învete de bine. Si spune mai departe Sfântul Apostol Pavel de ce anume să fie asa, "ca să înteleptească pe cele tinere, să-si iubească bărbatii, copiii, să fie curate, gospodine, să fie cumpătate, ca să nu fie vorbit de rău cuvântul lui Dumnezeu."
Si, în sfârsit, se adresează si tinerilor si le spune: "Spune tinerilor să fie înfrânati". M-am gândit că este bine să avem în vedere toate acestea la un loc, fără să ne mai gândim că unele îndemnuri sunt adresate tinerilor, altele bătrânilor, altele femeilor bătrâne, toate se potrivesc pentru tineri. Toti oamenii, bărbati si femei, trebuie să fie treji, întregi la minte, cinstiti, sănătoti în credintă, în dragoste si în răbdare, să aibă sfânta cuviintă, să înteleptească pe ceilalti, să fie iubitori unii fată de altii, să fie înfrânati.
Dacă ne formăm în felul acesta, suntem în stare să lucrăm pentru Dumnezeu acolo unde vrea Dumnezeu. Când mi-am început eu viata la mănăstire la Sâmbăta, acum 47 de ani, părintele meu duhovnic mi-a spus să mă pregătesc în asa fel ca să lucreze Dumnezeu cu mine. Nici el, nici eu n-am stiut atunci cum va lucra Dumnezeu în mine. Am încercat să-mi împlinesc datoria si am simtit că Dumnezeu lucrează cu mine. Am ajuns la împrejurări de viată în care mi-am dat seama că eu si nu altcineva eram cel mai potrivit om cu care a lucrat Dumnezeu atunci.
Am căutat să mă depăsesc si să mă dăruiesc. Asa mi-a spus părintele meu duhovnic: să te depăsesti si să de dăruiesti; să mă depăsesc în credintă si să mă dăruiesc în iubire. Era ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, că ceea ce se cere este "credinta lucrătoare prin iubire". Este ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni, "de as avea atâta credintă încât să mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt", n-am nici o valoare.
Deci, un tânăr care vrea să se angajeze într-o lucrare, oricare ar fi ea, în Biserică, trebuie mai întâi să se angajeze în lucrarea modelării de sine. Să-L aibă pe Domnul Hristos învătător, să fie el ucenic al Domnului Hristos, să aibă mintea care I se supune lui Dumnezeu, în loc să discute cu Dumnezeu, să Îi dea drepate lui Dumnezeu, să facă ceea ce a făcut Simon Petru când i-a spus Dumnezeu: "mână la larg si lăsati mrejele ca să pescuiti" iar el a răspuns: "toată noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău, pentru că Tu zici asa, arunc mreaja în mare" si a scos multime mare de peste. De ce? Pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos si de aceea a văzut minune si minune vede oricine care se supune cu mintea fată de Domnul Hristos.
Deci, iubiti tineri, asta este ceea ce trebuie să facă un tânăr, si în special un tânăr, pentru că fiecare dintre noi stă în fata vietii cu ceea ce suntem.
Fericitul Augustin spunea: "copilul este tatăl omului mare". Se pare că n-ar fi avut dreptate, dar a avut pentru că din punct de vedere moral nu poate ajunge cineva mare înainte de a fi copil, deci omul mare îl mosteneste pe copil si-l duce mai departe prin tinerete în cealaltă vreme a vietii sale si la bătrânete e rezumatul vietii. Bătrânii au trecutul în spate, iar tinerii au viitorul în fată.
La slujba Cununiei, si slujba Cununiei se face pentru tineri, preotul se roagă pentru cei care se căsătoresc spunând: "Binevoieste să-si petreacă viata lor fără prihană, în chip ireprosabil si să ajungă la bătrâneti fericite cu inimă curată împlinind poruncile". Este o rugăciune care priveste toată viata si care tine până la sfârsitul vietii si cu rezultatul ei trecem în lumea de dincolo prin moarte.
Sfârsesc aceste consideratii punându-vă în atentie si o urare. La noi, la mănăstire au venit doi crestini din Germania acum treizeci de ani si ne-au spus că la o institutie bisericească din Germania, o institutie de ajutorare a epilepticilor, la intrare e scris asa: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă". Nouă ne-au plăcut tare mult cuvintele acestea si atunci ei au scris în cartea de onoare a mănăstirii: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă doresc doi crestini din Germania tuturor celor ce în urma lor vor vizita această mănăstire".
Aceeasi urare v-o fac si eu: pace, bucurie si binecuvântare; este vorba de pacea pe care o dă Domnul Hristos celor curati la inimă, bucuria pe care vrea Domnul Hristos să o avem cu totii, pentru că a zis: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi si bucuria voastră să fie deplină". Si binecuvântare. Binecuvântarea pe care a dat-o Domnul Hristos când S-a înăltat la cer binecuvântând pe cei ce erau de fată si atunci ucenicii s-au închinat Domnului Hristos pentru că binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului si închinarea omului si binecuvântarea Domnului aduc bucurie, bucurie mare pentru că, se spune în Sfânta Evanghelie, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare si erau întotdeauna în templu lăudând si binecuvântând pe Dumnezeu.
Deci, pace, bucurie si binecuvântare. Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatăl si împărtăsirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toti totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt rostit în Biserica Memorială Mihai Viteazul din Alba Iulia,
miercuri 9 august 2000, în fata tinerilor de la Syndesmos, ASCOR si LTOR