Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai ştim să trăim cu intensitate decât amintirea. Pare că judecăm întotdeauna înălţimea dragostei prin comoţia despărţirii. E deconcertant modul în care ratăm marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist continuu, înecaţi în retorica crizei şi revendicarea disoluţiei actualităţii. Sub umbra Tradiţiei, parcă, nu mai e chip să scrutăm prezentul: printr-o înnăscută aplecare defetistă, glisăm pe certitudini vagi, recuzând cu un aer decrepit-sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului.

Conştienţi de această ruşinată demisiune, e timpul, credem, să ne desfacem inima spre modelele vii. Iar viul trebuie privit nu ca fapt biologic, ci ca prezenţă personală, fereastră al rostirii şi actanţă a rostuirii, cum ar fi spus Noica. Această prezenţă, într-o debordantă efervescenţă, înaripată arătare şi căutată trecere, se regăseşte inconfundabil într-un bărbat religios: părintele Teofil.

Cartea de faţă cuprinde cuvântări pe care le-am ţinut la Schitul Poşaga, din Eparhia Alba Iulia, cu prilejul a două tabere studenţeşti, de rugăciune şi de muncă, organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România "A.S.C.O.R.", din Timişoara, în a doua jumătate a lui august 1995 şi în a doua jumătate a lui iulie 1996.

Temele pentru cuvântări le-am ales eu însumi, iar cuvântările le-am ţinut liber. Ele au fost imprimate pe casete şi apoi copiate în scris, de către studenţii Sorin Mariş şi Ovidiu Hârceagă, care s-au gândit ca aceste cuvântări să fie publicate într-o carte. În acest sens, s-au adresat Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, Mitropolitul Banatului, la care au găsit bunăvoinţă, aşa că s-a putut ajunge la tipărirea cuvântărilor mele de la Poşaga.

Dat fiind faptul că temele alese de mine au fost prezentate în cuvântări libere, în expunerile mele apar multe digresiuni şi repetări. Am considerat că e bine ca acestea să fie cuprinse şi în carte, - atât pentru motivul că nu toţi cititorii citesc întreaga carte, cât şi pentru faptul că pe cititori, în cazul de faţă, îi consider mai mult ascultători decât cititori: ascultători asemenea celor de la Poşaga.

Notez aici şi faptul că, la verificarea textelor copiate de pe casete m-am considerat unul dintre cititori şi dintre ascultători şi am avut mare bucurie din multe din afirmaţiile ce se fac în cuvântări. Sper ca bucurie şi folos să aibă, din cuvântările mele, adresate studenţilor, toţi cititorii, fără deosebire, de aceea trimit această carte la propovăduire, nu înainte de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru această realizare, şi nu înainte de a mulţumi tuturor celor ce au contribuit ca această carte să existe şi să poată fi trimisă la propovăduire. Mă cuprind pe mine însumi în "gândurile bune", destinate "pentru gânduri bune", pe care le ofer Mântuitorului nostru, cu rugămintea să le înmulţească şi să le facă lucrătoare în sufletele cititorilor şi în viaţa lor de zi cu zi.