23 iulie 1996
Preacuvioase părinte stareţ, dragi studenţi, pentru seara aceasta am anunţat că voi vorbi despre taina Jertfei Mântuitorului.
În Simbolul credinţei, îndată după mărturisirea credinţei în Mântuitorul Iisus Hristos, în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, în Mântuitorul care S-a născut ca om, urmează mărturisirea de credinţă despre jertfa Mântuitorului, despre răstignirea Lui: "S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat". În aceste cuvinte se cuprinde mărturisirea despre jertfa Mântuitorului, despre răstignirea Lui, despre pătimirea Lui şi despre moartea Lui pe Cruce, despre înmormântarea Lui. A fost înmormântat pentru că a murit pe cruce: "S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat şi a pătimit", deci suferinţa a fost o realitate. Se înţelege, a murit şi a fost înmormântat.
Sunt trei elemente pe care le avem în vedere: răstignirea ca fapt, pătimirea ca realitate şi moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, toate întâmplându-se pentru noi.
Domnul Hristos Însuşi a spus de mai multe ori despre pătimirile Sale din Ierusalim. În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). În planul de mântuire era cuprinsă şi jertfa, şi răstignirea, şi pătimirea Domnului Hristos. Cândva Domnul Hristos, ca om, ca om unit cu Dumnezeu dar în firea omenească, Şi-a manifestat într-un fel ezitarea în faţa morţii, în faţa răstignirii. Şi a zis că oare s-ar putea să treacă, să nu ajungă la pătimire, şi după aceea tot El a zis că "doar pentru ceasul acesta am venit". Iar în grădina Ghetsimani L-a rugat pe Tatăl, dacă este cu putinţă, să treacă de la El paharul acesta, dar "nu voia Mea - zicea - ci voia Ta să se împlinească". Toate acestea arată că Domnul Hristos a suferit, a arătat în firea omenească stări asemănătoare cu stările pe care le au oamenii în faţa suferinţei. Dar pentru că era nevoie de suferinţa Mântuitorului pentru mântuirea noastră - a suferit El ca să nu suferim noi, ca să ierte păcatele noastre - Mântuitorul a primit jertfa. A intrat întru mărirea Sa ca om prin pătimire. Fiind prevăzută în planul de mântuire şi răstignirea Mântuitorului, şi suferinţele Mântuitorului sunt luate în consideraţie, lucrurile s-au petrecut potrivit cu proorociile. În Sfânta Evanghelie de la Matei e scris că Domnul Hristos, în faţa unei situaţii în care ucenicii voiau să-L apere de pătimiri, de suferinţe, a zis că ar putea să-L roage pe Tatăl şi să-I trimită mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri să-L apere, dar atunci cum se vor împlini Scripturile? (cf. Matei 26, 53-54) În Vechiul Testament proorocii au vorbit despre Mesia, despre omul durerilor, despre omul care cu rana sa va vindeca pe toţi. Şi Domnul Hristos a împlinit proorociile. Întru El s-au împlinit proorociile Vechiului Testament.
În general oamenii n-au înţeles suferinţa Domnului Hristos. Nici chiar ucenicii Săi. Sfântul Apostol Petru, de pildă, când a aflat că Domnul Hristos urmează să pătimească în Ierusalim, L-a luat deoparte şi a spus "Doamne, să nu Ţi se întâmple Ţie unele ca acestea" (Matei 16, 22). Şi atunci Domnul Hristos l-a mustrat şi a spus "Nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor. Sminteală Îmi eşti." Câtă vreme Dumnezeu vrea ca Eu să pătimesc, trebuie să ne unim cu voia lui Dumnezeu şi să lepădăm cugetele împotrivitoare faţă de planurile lui Dumnezeu. Deci,â tu cugeţi cele ce sunt ale oamenilor când zici să nu pătimesc, iar Eu cuget cele ce sunt ale lui Dumnezeu când zic că trebuie să pătimesc. Bineînţeles că pe atunci ucenicii n-au putut avea lumină despre importanţa pătimirii. N-au avut o lumină să înţeleagă jertfa, să înţeleagă necesitatea jertfei pentru mântuire. Ei au văzut lucrurile cumva din exterior şi într-un fel dintr-o perspectivă omenească, nu dintr-o perspectivă mai presus de om. Nu i s-a descoperit Sfântului Apostol Petru şi cele în legătură cu pătimirea, ci numai cele în legătură cu persoana Mântuitorului. "Voi cine ziceţi că sunt?". "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit eşti Simone că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 15-17). A înţeles ceva în legătură cu persoana Mântuitorului, dar nu a înţeles încă nimic în legătură cu taina Jertfei, cu jertfa în sine, cu pătimirea ca jertfă, ca jertfă de bună voie. Cît a înţeles nu era destul. Şi gândirea în perspectiva umanului, în care nu era de faţă şi gândul la rânduiala lui Dumnezeu, l-a făcut să spună lucruri care ţin de cugetarea omenească. "Nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor."
De fapt nu numai Sfântul Apostol Petru a avut această perspectivă de gândire, ci mulţi din vremea aceea, de pildă cei care au zis că "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce" (Matei 27, 40), sau "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi" (Luca 23, 39). Aceia nu au înţeles nimic din taina jertfei, din jertfa în sine ci au înţeles ceva numai din răstignire ca pedeapsă.
Ştiţi că în Sfânta Evanghelie se spune că Domul Hristos a fost răstignit între doi tâlhari. De ce L-au răstignit între doi tâlhari? Pentru că şi pe El L-au numărat cu tâlharii. Ei au avut conştiinţa că răstignesc trei tâlhari, nu doi tâlhari şi un drept. Căci dacă considerau că Domnul Hristos a fost drept, atunci nu L-ar fi răstignit. Nu aveau de ce să răstignească drepţii. Aveau să răstignească doar păcătoşii, pe tâlhari. Şi nu au aşezat doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, ca să fie încadrat un drept între doi tâlhari, ci au avut la îndemână trei tâlhari pe care i-au răstignit. Dintre care unul era drept, cum a zis sutaşul care era la Crucea Mântuitorului când a văzut fenomenele care s-au întâmplat la răstignirea Mântuitorului şi a zis: "Cu adevărat Omul Acesta drept a fost" (Luca 23, 47). Sau "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta" (Matei 27, 54). Şi-a dat seama de ceva mai presus de perspectiva gândirii omeneşti, şi-a dat seama că e vorba de cineva care e ales al lui Dumnezeu. Bineînţeles că nu s-a gândit sutaşul că e vorba de Fiul lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, de unul din Sfânta Treime, ci s-a gândit că e vorba de un om deosebit, de un om pe care Dumnezeu l-a ales şi l-a primit. În orice caz, a dat mărturie de faptul că nu a fost tâlhar, ci a fost drept. Că a fost Fiul lui Dumnezeu, nu a fost un om oarecare.
Unul dintre cei doi tâlhari care L-au văzut răstignit pe Domnul Hristos a zis: "Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta", după ce l-a mustrat pe celălalt, care Îl defăima, chiar şi în suferinţă fiind el, şi zicea că "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi" (Luca 23, 39;42). Şi atunci tîlharul cel drept, tâlharul care începea să nu mai fie tâlhar, a zis "Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi cele vrednice de păcatele noastre luăm, pe cînd acesta nici un rău nu a făcut". A înţeles tîlharul ceva din taina jertfei. Noi pătimim, pătimim pentru că am făcut rele şi plata păcatului o primim, plata răutăţilor noastre o primim, pe când acesta nu a făcut nici un rău. Acesta e drept, noi suntem tâlhari şi el e drept. A fost ceea ce a gândit creştinătatea în toată vremea: că un drept, Domnul Hristos, a fost răstignit între doi tâlhari, între doi nedrepţi, pentru că cei care L-au răstignit nu L-au socotit drept, ci L-au socotit tâlhar. Ori în realitate Domnul Hristos era drept şi a pătimit pentru păcatele noastre. A primit în Sine plata păcatelor noastre. Ca să nu mai pătimească fiecare, pentru că la măsurile omului nu există posibilitate de ispăşire.
Sfântul Marcu Ascetul, de pildă, în Filocalie are un cuvânt care spune că noi nu avem ce să-I aducem lui Dumnezeu. Dacă am făcut ceva rău, nu putem să compensăm cumva răul de odinioară cu faptele bune din prezent. De ce? Spune el de ce. Pentru că noi nu avem nimic de adus lui Dumnezeu. Cum nu avem nimic de adus lui Dumnezeu? Nu putem să facem nimic bun? Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă cinstire făcându-ne pe noi, cum zice Sfântul Petru Damaschin, colaboratori ai Lui. De aceea sfinţii, cu cât făceau mai mult bine cu atât se smereau mai tare. Nu se smereau ca unii care au făcut păcate, nu cu gândul la păcate se smereau, ci se smereau cu gândul la faptul că e o cinstire pentru ei binele pe care-l pot face, că sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, că-i cinsteşte Dumnezeu făcându-i colaboratori ai Săi şi că nu numai din puterea lor se face binele. Aşa încât sfinţii aveau totdeauna motive să se smerească. Bineînţeles că nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
Aşadar, Sfântul Marcu Ascetul atrage atenţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus. Cum e concepţia catolică ce zice că pentru a te putea mântui ai nevoie de o anumită cantitate de fapte bune, care bineînţeles te schimbă spre bine, dar ai şi nişte surplusuri dacă faci mai multe fapte bune, care, după aceea, se pot da altora care nu au făcut atâtea fapte bune câte le sunt suficiente. E o concepţie, oamenii pot gândi ce vor. Dar ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alţii. Ci tot ce facem noi spre bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieţii noastre şi ne este necesar pentru că niciodată nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitaţi şi ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori. Aşa încât nu avem posibilitate să intervenim spre bine prin puterile noastre pentru insuficienţele, pentru nedesăvârşirile, pentru greşelile, pentru păcatele din trecut. Ne referim la ele şi stăm în faţa lui Dumnezeu cu dorinţa de a scăpa de tot ce e rău - "Şi ne mântuieşte de cel rău" - de tot ce stă împotriva voii lui Dumnezeu, de tot ceea ce a fost o deviere în viaţa noastră, o deviere de la bine, şi cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi Dumnezeu nu ne cere nimic în schimbul greşelilor sau păcatelor de odinioară, El ne dă iertarea. Rămânând în noi, de multe ori, doar urmele nedesăvârşirilor, urmele devierilor, urmele păcatelor noastre, dar jertfa Mântuitorului este ca să putem primi iertarea aceasta, ca să nu ni se mai ceară nouă suferinţa de pe urma păcatelor.
Bineînţeles că sunt şi suferinţe pe care le au oamenii, şi păcătoşii şi cei mai puţin păcătoşi, pentru că, de exemplu, nu se poate spune că Sfântul Apostol Pavel a suferit pentru că a fost păcătos. Când l-a iertat Domnul Hristos, când l-a primit Domnul Hristos, i-a iertat şi urmările păcatelor, dar Sfântul Apostol Pavel a suferit ca să fie o pildă de suferitor cu gândul la Dumnezeu. Ori nu are ce aduce ca jertfă nici pentru el, nici pentru altul, ci ceea ce facem noi de fapt în asceza noastră este o continuare, cumva, a jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru viaţa noastră, pentru disciplinarea noastră. Nu că ne ducem cu realizările noastre bune în faţa lui Dumnezeu şi zicem: Doamne, dar Tu ştii că am făcut cutare şi cutare lucru bun? Acestea toate se înscriu în noi, se însumează în existenţa noastră. Şi, mai presus de toate, este jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne deschide calea către Sfânta Sfintelor.
Domnul Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească, zice autorul Epistolei către Evrei. A intrat într-o Sfântă a Sfintelor, dar nu în Sfânta Sfintelor cea din Templu, ci a intrat într-o altă Sfântă a Sfintelor, să zicem aşa, într-o regiune mai presus de lume, într-un loc mai presus de obişnuit, a intrat acolo şi ne duce şi pe noi, ne-a deschis şi nouă calea către Sfânta Sfintelor prin jertfa Lui. Pentru că Răstignirea Mântuitorului are caracter de jertfă şi este de fapt jertfă. De ce? Pentru că a făcut-o de bună voie. "Putere am să Îmi pun viaţa şi putere am să nu Îmi pun viaţa pentru oile Mele" (Ioan 10, 18). Ori fiind un lucru pe care l-a făcut de bună voie, e meritorie jertfa, şi nu e necesară pentru Mântuitorul, pentru că Mântuitorul de fapt nu avea nevoie de nici un fel de suferinţă pentru El, pentru că nu avea păcate. Şi fiind om unit cu Dumnezeu, suferinţele din umanitatea Lui au fost de fapt suferinţe mai presus de om. Nu că s-au comunicat lui Dumnezeu, dar omul care a pătimit nu era numai om şi de aceea au putere ispăşitoare, putere iertătoare. În aceasta constă taina, taina Crucii.
Am pomenit ieri o alcătuire de la sfintele slujbe: "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat; Dumnezeu întru unire neamestecată Întrupându-Se şi Crucea de bunăvoie pentru noi luând". Deci există o taină a Întrupării şi există o taină a Jertfei, o taină a Crucii, crucea fiind simbolul jertfei, simbolul suferinţei, simbolul tainei suferinţei Mântuitorului. Şi nu numai al suferinţei, ci şi al Învierii. Dacă Domnul Hristos nu ar fi înviat, Răstignirea Lui ar fi fost un fapt obişnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru că a înviat, avem confirmarea faptului că suferinţa Lui a fost o jertfă, o jertfă pe care a răsplătit-o Dumnezeu prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legătură cu Învierea se spune în Scriptură şi că Dumnezeu L-a înviat şi că El Însuşi a înviat. Şi de fapt realitatea este că fiind şi Dumnezeu, prin firea dumnezeiască a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în sensul că nu din putere omenească a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiască. Prin Înviere se confirmă realitatea şi calitatea jertfei.
În legătură cu Jertfa şi Învierea noi spunem la sfintele slujbe de Dumineca, imediat după citirea Evangheliei cu Învierea: "Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim". Deci avem în vedere şi Crucea şi Învierea, legate una de alta. Crucea e adevărat că în concepţia noastră, în gândirea noastră obişnuită ne înfăţişează mai mult Jertfa decît Învierea, dar de fapt ea cuprinde egal şi Jertfa şi Învierea, şi Răstignirea şi Învierea, şi suferinţa şi preamărirea. "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Şi apoi îndată facem legătura între Cruce şi Înviere: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Încă o dată Crucea, încă o dată Învierea. "Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui - de ce? - că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat". Crucea cuprinde deci şi Jertfa, şi cuprinde şi Învierea. Nu reprezintă numai jertfa, ci şi biruinţa prin jertfă. În acest înţeles suntem noi cinstitori ai Crucii Mântuitorului şi ai Mântuitorului răstignit pe Cruce, crucea fiind simbol al suferinţei, simbol al Jertfei, şi fiind în acelaşi timp şi simbol al Învierii.
Domnul Hristos a primit de bună voie pătimirea în folosul nostru. Învierea Mântuitorului este şi a Lui şi a noastră. Răstignirea Mântuitorului este numai pentru noi, numai a noastră. El a suferit pentru noi. Cei care nu au înţeles lucrurile acestea nici nu s-au referit la ele în acest înţeles, ci le-au văzut ca pe nişte lucruri care privesc fiinţa omenească, care privesc firea omenească a Domnului Hristos. În orice caz răstignitorii nu L-au cunoscut pe Domnul slavei, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni. El scrie acolo că dacă ar fi cunoscut înţelepciunea lui Dumnezeu, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (I Corinteni 2, 8). Ei nu au cunoscut decât firea omenească a Mântuitorului şi de aceea au şi zis către Pilat: "Noi lege avem şi după legea noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu" (Ioan 19, 7). Deci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. A zis despre Sine că e Fiul lui Dumnezeu. Aceasta e o hulă, e un păcat mare. Deci după legea noastră El trebuie să moară.
Cei doi care mergeau spre Emaus şi erau trişti au fost întrebaţi de Domnul Hristos "Ce vorbeaţi pe cale?" (Luca 24, 17) Şi de ce sunteţi trişti? Şi ei au spus că Învăţătorul lor a fost răstignit şi că a suferit şi sunt dezamăgiţi, pentru că ei aşteptau altceva. Aşteptau să-i mântuiască, aşteptau să le ajute şi iată că a murit. E drept că spun unii că a înviat, au fost nişte femei la mormânt şi spun că a înviat, dar ei nu credeau, ei credeau numai în suferinţă, credeau numai în răstignire, dar nici în răstignire nu credeau ca mijloc de schimbare a omului spre bine, ca ajutor, ci credeau în faptul răstignirii. Ştiau de faptul răstignirii, de fapt nu că credeau, ştiau că Învăţătorul lor a fost răstignit. Şi atunci Domnul Hristos a zis: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a crede toate câte le-au scris proorocii. Oare nu trebuia ca Fiul Omului să pătimească şi să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24, 25-26). Se înţelege, să intre întru mărirea Sa, după firea omenească, pentru că a avut totdeauna mărire, ca Dumnezeu. După firea omenească a intrat întru mărire prin pătimire, prin jertfă, prin răstignire, prin toate suferinţele care au fost, legate de săptămâna patimilor. Prin toate acestea Domnul Hristos a intrat, după firea omenească, întru mărirea Sa. Şi Domnul Hristos le pune în faţă faptul acesta în perspectiva proorocilor, în perspectiva Scripturilor. Cât au înţeles, nu ştim, dar ştim că "inimile lor ardeau când le vorbea pe cale" (Luca 24, 32), e o mărturisire făcută de ei înşişi în Emaus. Şi sigur că numai în perspectiva Învierii au înţeles ceva, cât au înţeles, Dumnezeu ştie cât, despre răstignirea Mântuitorului, despre faptul că aceasta a fost prevăzută de prooroci, că a fost în planul lui Dumnezeu, că aceasta nu a fost ceva întâmplător, nu a fost ceva la care a dus răutatea omenească, ci a fost un plan dumnezeiesc în care Dumnezeu S-a folosit de răutatea omenească pe care nu a creat-o. Răutatea omenească a fost o realitate, a fost ceva de care nu s-a putut face abstracţie şi s-a putut folosi răutatea omenească pentru un plan dumnezeiesc.
S-ar putea pune întrebarea: bine, dar în cazul acesta, dacă trebuia să fie răstignit Domnul Hristos, trebuia să fie şi o răutate şi răutatea înseamnă că a fost dirijată cumva, au fost dirijaţi oamenii să ajungă răi şi să facă lucruri de felul acesta. Nu e aşa. Răutatea s-a înmulţit în lume, oamenii au devenit răi, şi fiind răi au putut face lucruri rele. Nu au fost angajaţi oameni buni să facă lucruri rele, ci au fost folosiţi oameni răi să facă lucruri rele, însă care se îndreaptă spre bine, care sunt folositoare spre bine. Deci Dumnezeu nu a creat un Iuda, ca să fie Iuda şi să-L vândă pe Domnul Hristos, nu a creat nişte ostaşi ca să-L răstignească, ci ei au ajuns să fie capabili de lucrul acesta. Noi, de exemplu, care suntem aici, nici unul dintre noi nu am fi în stare să batem măcar un cui într-o mână a cuiva. Nu avem această răutate, răutatea la măsurile acelea. Chiar dacă mai facem noi rele şi mai zicem cuvinte jignitoare, şi mai facem nişte lucruri care nu se potrivesc cu binele şi cu omul aşa cum îl vrea Dumnezeu, dar nu am putea face lucruri de felul acesta. Bine, dar sunt oameni care ar putea să facă. Acum când au fost mulţi oameni închişi, înainte, în regimul trecut şi au pătimit pentru crezul lor, pentru că nu au mers pe linia hotărâtă de partidul comunist, i-au dus la închisoare şi i-au bătut. Cine i-au bătut? Oameni care pot bate. Şi oamenii aceia care au făcut răul acesta nu au fost creaţi ca să facă răul acesta, ci au fost răi şi au putut fi utilizaţi la aşa ceva.
Domnul Hristos a primit pătimirea din iubire. În cruce ca simbol al jertfei Mântuitorului - acum nu vorbim numai de pătimirea în sine, ci de calitatea pătimirii - în pătimirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se revarsă iubirea Lui. A fost necesară pătimirea, Domnul Hristos a primit să pătimească. De ce? Pentru că i-a iubit pe oameni. În Sfânta Evanghelie de la Ioan e scris că "Iisus i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la urmă" (Ioan 13, 1). Chiar Domnul Hristos are cuvânt în Sfânta Evanghelie de la Ioan că "Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu are, ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi prietenii mei sunteţi, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 13-14).
În cruce, ca simbol al jertfei şi al pătimirii, al pătimirii cu calitatea de jertfă, se cuprinde iubirea lui Dumnezeu. Pe la noi, la mănăstire au trecut nişte călugări francezi catolici care au devenit ortodocşi, şi când au trecut pe la noi, catolici fiind ei, un părinte, Placide - poate aţi citit cartea "Nostalgia Ortodoxiei" -, a vorbit, era Dumineca a treia din Postul Paştilor, Dumineca Sfintei Cruci, şi îmi aduc aminte clar că a spus: "Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Mi-a plăcut tare mult. Faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni. Eu am tradus cuvântarea lui pentru credincioşii care erau în biserică şi chiar le-am subliniat lucrul acesta, din partea mea, că e foarte important să privim Crucea în felul acesta, ca "faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". De ce e faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni? Pentru că Dumnezeu e iubire. În Sfânta Scriptură a Noului Testament, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan, epistolă cu care el a însoţit Evanghelia - deci când a scris Evanghelia a scris şi Epistola I Sobornicească şi a însoţit Evanghelia cu ea trimiţând-o celor către care a fost luare aminte când a scris Evanghelia - se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire.
Să ştiţi că Evangheliile sunt cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci Sfinţii Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Celelalte sunt toate cărţi ocazionale. De fapt şi Epistola către Romani într-un fel e ocazională pentru că Sfântul Apostol Pavel voia să îi informeze şi teologic pe creştinii din Roma şi a scris o epistolă, dar a scris-o cu răgaz şi a scris-o punându-şi în epistolă gândurile lui în legătură cu mântuirea venită prin Hristos. Celelalte sunt cărţi ocazionale, cărţi care au rămas în patrimoniul Bisericii, cărţi pe care Biserica le-a păstrat şi le-a apărat, le-a tâlcuit, pentru că înainte de a fi Scriptura a fost Tradiţia. Scriptura este Tradiţia de la început şi Tradiţia de propovăduire, crezul Bisericii de la început. Evanghelia şi Scriptura în general, Scriptura Noului Testament, este o mărturie despre ceea ce credeau cei care nu au scris şi cei care au scris.
Sectarii nu au dreptate să spună că ajunge Scriptura, pentru că Scriptura este numai o parte din ceea ce s-a propovăduit. Sfântul Apostol Pavel spune, scrie în Epistolele sale, că "Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni" (I Corinteni 11, 34). Sau "ţineţi la predaniile pe care le aveţi" (II Tesaloniceni 2, 15). Nu numai ceea ce e scris. Şi apoi scrierile Noului Testament nu le-au avut toţi, cum avem noi acum Noul Testament, ştim şi ce a scris Matei şi ce a scris Ioan şi ce a scris Luca şi aşa mai departe, ci cărţile lor au fost cărţi din care unii au avut una dintre ele, ceilalţi au avut alta şi cu vremea, abia după tipărire, s-a ajuns să poţi avea Scriptura, şi să spui uite ce scrie aici şi uite ce scrie dincolo. Biserica a existat, să zicem aşa, fără Scriptura scrisă. A existat prin Scriptura vorbită, prin Scriptura propovăduită.
Sigur, e mare lucru că s-au fixat nişte adevăruri şi au ajuns până la noi. Au ajuns printr-o lucrare a lui Dumnezeu. Dar nu ai putea zice că cineva, dacă citeşte din Scriptură, află ceea ce trebuie să ştie, uite Scriptura, citeşte aici şi ştii. Noi privim lucrurile în perspectiva Scripturii şi în perspectiva Tradiţiei şi în perspectiva tradiţiei vii a Bisericii. Dacă ar dispărea Scriptura, Biserica totuşi ar exista în continuare, pentru că trăieşte prin ceea ce se crede, prin ceea ce se învaţă prin propovăduirea vie. Noi ne referim acum la Scriptură, şi foarte bine că o avem şi ne putem referi la ea.
Deci în Scriptură, în Epistola scrisă de Sfântul Ioan Evanghelistul se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8; 16). În Evanghelie este cuvântul că "Dumnezeu a iubit lumea aceasta atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16), incluzând bineînţeles în această iubire, când zicem "L-a dat", L-a dat şi să Se răstignească. Era nevoie de Răstignire, era nevoie de Jertfă, iată Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit, S-a jertfit, Răstignirea Lui are calitate de jertfă, nu numai de pătimire, şi este în folosul tuturor credincioşilor.
Noi cam facem abstracţie de faptul că avem Jertfa Mântuitorului ca ajutor şi pe Mântuitorul Cel ce S-a jertfit Îl avem ca ajutor. De multe ori au impresia mulţi, şi dintre duhovnici, că trebuie să faci nu ştiu ce lucruri extraordinare ca să-ţi ispăşeşti păcatele. Păi să ştiţi că mulţi îşi ispăşesc păcatele nu pentru că le dă cineva să facă nişte lucruri ca să-şi ispăşească păcatele, de multe ori îţi dă Dumnezeu nişte canoane, îţi dă nişte suferinţe, nişte necazuri. Atunci de ce să-l mai îngreuiezi pe om? Mai vine cineva la mine şi zice "Părinte, ce canon îmi daţi?" Şi îi zic: dar nu ţi-a dat Dumnezeu canoane destule? Fă-le acelea pe care ţi le-a dat Dumnezeu, primeşte-le pe acelea, ce să-ţi mai dau? Adică jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este totdeauna pentru noi ajutătoare şi asta nu trebuie să uităm niciodată.
Pentru că dacă uităm, uităm un lucru foarte important: deci Dumnezeu este iubire, din iubire L-a trimis pe Fiul Său, din iubire faţă de lume, faţă de lume considerată creaţia lui Dumnezeu, faţă de oameni. Ştiţi că Sfântul Apostol Pavel, de pildă, în Epistola către Romani - să ştiţi că eu am avut o predilecţie pentru lucrul acesta, pentru pozitivul acesta, pentru optimismul acesta al Scripturii, pentru partea aceasta. Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna când am auzit că Dumnezeu Se şi mânie. Parcă aş vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mânie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu trăzneşte. Totdeauna când am auzit aşa ceva, parcă Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile acestea pozitive - are un cuvânt care aşa de mult îmi place. Zice că "dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?" (Romani 8, 32) E extraordinar. Din Evanghelie ştim că Domnul Hristos Îl prezintă pe Dumnezeu ca Tatăl Lui. Şi spune că "dacă voi, răi fiind - noi ca oameni fiind răi în raport cu bunătatea lui Dumnezu - ştiţi să daţi fiilor voştrii cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri" - se înţelege, nu mai zice Domnul Hristos, "Care e bun". Deci Dumnezeu Cel bun e mai bun decât răutatea noastră, decât noi care suntem răi. Şi fiind bun şi răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45), aceasta înseamnă că Dumnezeu e Tatăl tuturor, şi al celor buni şi al celor răi. Şi dacă El face aşa, înseamnă că şi noi trebuie să facem şi să avem încredere în ce face Dumnezeu. De aceea e atât de multă zdrobire sufletească la oameni, pentru că nu se gândesc la ce face Dumnezeu pentru om.
Dumnezeu face foarte mult pentru om. Jertfa aceasta, taina jertfei este pentru noi o dovadă despre bunătatea lui Dumnezeu pe care noi de multe ori o ocolim şi nu o băgăm în seamă. Nu că o dispreţuim, dar nu o băgăm în seamă. Ca şi când nu S-a răstignit niciodată Domnul Hristos şi pentru noi. Ori în Crez spunem "Şi S-a răstignit pentru noi în vremea lui Pilat din Pont. Şi a pătimit?" Pentru noi şi pentru a noastră mântuire a venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta şi pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit. Şi aşa de puţin ne gândim la lucrurile acestea. Adică slujbele Bisericii noastre sunt făcute în aşa fel încât ne pun în atenţie jertfa Mântuitorului. Miercurea şi vinerea sunt zile de pomenire a Crucii, de pomenire a jertfei, de pomenire a crucii ca simbol al jertfei. Le zicem, le ascultăm cântate, le ascutăm vorbite, le citim noi înşine, dar prea puţin ne gândim la valoarea Jertfei pentru noi, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Prea puţin ne gândim la Domnul Hristos care Îşi manifestă iubirea prin jertfă pentru noi.
Şi Jertfa aceasta se continuă în fiecare Sfântă Liturghie pentru a se actualiza jertfa de odinioară în vremea noastră. Se aduce în faţa noastră răstignirea de odinioară, dar nu numai Răstignirea, ci şi Învierea, căci la Sfânta Liturghie preotul, după ce zice cuvintele "Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu" şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu", până cântă credincioşii un "Amin" mai lung, zice aşa: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare - de porunca să facem şi noi ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, adică să continuăm jertfa: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea până la venirea Mea" - şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: - enumerăm ce anume - de cruce, - aceasta înseamnă de jertfă, de pătimire ca jertfă, de jertfă întemeiată pe pătimire - de groapă, - de mormântul Domnului Hristos, de înmormântarea Domnului Hristos - de învierea cea de a treia zi, de suirea la cer şi şederea de-a dreapta - de-a dreapta Tatălui - şi de cea slăvită a doua iarăşi venire, - şi apoi spune cu glas tare - ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate". Deci din ale Tale aducem Cinstitele Daruri, fiind ale Tale, Ţi le aducem din nou, Ţi le aducem şi noi ca ale Tale, din ceea ce ne-ai dat Tu, aducem acestea în faţa Ta. "Ţie aducem de toate şi pentru toate", adică acestea reprezintă tot ce putem aduce, inclusiv inima noastră şi acestea le aducem pentru că ne aducem aminte de porunca mântuitoare de a aduce acestea, ne aducem aminte de cele ce s-au făcut pentru noi - să nu uităm, pentru noi - de Cruce, care reprezintă jertfa cea pentru noi, de groapă - respectiv de mormânt, de înmormântare, de moartea Domnului Hristos care s-a făcut pentru noi - de Învierea cea de a treia zi, care e şi învierea noastră, de Înălţare, de suirea la cer, care e şi pentru noi, şi ca să ne putem sui şi noi la cer, de şederea de-a dreapta Tatălui, să-L privim pe Mântuitorul totdeauna peste tot ce există, mai presus de tot ce există, şi în sfârşit de cea de a doua slăvită iarăşi venire, de venirea a doua a Mântuitorului Hristos, pe care noi o trăim în cadrul Sfintei Liturghii.
Noi nu suntem dintre aceia care mereu spun că vine Domnul Hristos, că e aproape venirea, că suntem la sfârşitul veacurilor, că suntem în vremi apocaliptice, că în curând apare Domnul Hristos. Noi nu suntem dintre aceia, deşi să ştiţi că Biserica de la început a avut această perspectivă. Cei de la început, din primele generaţii ale Bisericii au crezut că Domnul Hristos vine în vremea lor. Şi Sfântul Apostol Pavel chiar, Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Tesaloniceni zice că "noi cei vii care vom fi rămaşi în viaţă la venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi" (I Tesaloniceni 4, 15). Cei adormiţi vor învia, morţii vor învia şi noi cei rămaşi în lume împreună cu ei vom fi răpiţi în nori şi vom merge în întâmpinarea Domnului în văzduh. Era gândirea Sfântului Apostol Pavel de atunci şi aceasta s-a menţinut de-a lungul veacurilor, deşi s-au corectat tot de Sfinţii Apostoli. Sfântul Apostol Petru zice că "înaintea lui Dumnezeu mia de ani e ca ziua ce a trecut" (II Petru 3, 8; Psalmul 89, 4), deci nu trebuie să ne gândim la lucrurile lui Dumnezeu în perspectiva omului, în perspectiva timpului, ci trebuie să vedem lucrurile în perspectivă dumnezeiască, nu în perspectivă omenească. Aşa că sfârşitul poate să fie aproape şi poate să fie departe, Dumnezeu ştie când va fi sfârşitul lumii, când va fi a doua venire. Dar pentru noi fiecare Sfântă Liturghie este şi o prăznuire a celei de a doua slăvită iarăşi venire. Aşa încât noi nu punem atât accent pe venirea Domnului Hristos, pentru că venirea Domnului Hristos într-un fel e prezentă între noi la fiecare Sfântă Liturghie.
Aşa că jertfa Mântuitorului este o realitate care ţine şi de trecut dar ţine şi de prezent, şi ţine şi de viitor. Şi ţine de viitor în înţelesul că până vom mai fi în condiţiile acestea, ale existenţei umane şi ale lumii pe care o trăim, până atunci noi avem în vedere jertfa Mântuitorului ca o realitate pentru noi. Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca un mijloc de ispăşire a păcatelor. Sfânta Cuminecătură, faptul de a ne împărtăşi ne ajută să ni se ierte păcatele. Se spune "Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cutare cu Cinstitul şi Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos "spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". Credincioşii se împărtăşesc spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Deci e prezentă jertfa ispăşitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în actualitatea noastră. De aceea noi ţinem atât de mult la Sfânta Liturghie. Iar eterodocşii spun mereu că ce Liturghie, nu are nici o importanţă, ce preoţie, lucruri care sunt inventate de oameni. Ei pot să spună lucrul acesta dar indiferent ce spun ei, ştim că pentru noi Sfânta Liturghie, chiar dacă nu este cuprinsă în Scriptură - că ei numai ce scrie în Scriptură iau în seamă - chiar dacă nu este cuprinsă în Scriptură - şi de fapt nu e cuprinsă în Scriptură - noi ţinem la Sfânta Liturghie cum ţinem la Scriptură. Şi poate că ţinem mai mult la Sfânta Liturghie decât la Scriptură pentru că în cadrul Sfintei Liturghii se propovăduieşte Scriptura, se citesc lecturi din Scriptură şi până la o vreme în centrul atenţiei la Sfânta Liturghie este Evanghelia, care e pusă pe Sfânta Masă, şi după ce se citeşte Evanghelia, Evanghelia e pusă deoparte, e luată din centru ca să vină în centru Euharistia ca realitate a jertfei Mântuitorului şi a Învierii Mântuitorului şi ca mijloc de îmbunătăţire sufletească după ce ai folosit cuvântul lui Dumnezeu şi după ce te-ai format prin cuvântul lui Dumnezeu.
Dragi studenţi, acestea sunt nişte gânduri, nişte gânduri pe care aş vrea să vi le pun în atenţie şi pe care să le fructificaţi, şi pe care să le înmulţiţi, şi pe care să le menţineţi în legătură cu taina Jertfei. Pătimirea Domnului Hristos pentru noi este o jertfă, jertfa Mântuitorului făcută din iubire în folosul nostru. Să nu uităm niciodată că Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, că Domnul Hristos ne ajută din situaţia aceasta de suferitor pentru binele nostru. Şi cum am zis, dacă Dumnezeu - zice Sfântul Apostol Pavel - L-a dat pe Fiul Său pentru noi, - a primit ca Fiul Său să sufere pentru noi - dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? Vom putea să ne gândim vreodată că ne va părăsi Dumnezeu? Păi Dumnezeu este iubire. Crucea este simbol al iubirii, este, vă rog să reţineţi lucrul acesta, "faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Cum e faţa lui Dumnezeu? Noi ştim despre Dumnezeu că e iubire. Aceasta e faţa lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu îndreptată către oameni este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni, cuprinsă în Sfânta Cruce ca simbol al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Şi ca semn, după aceea, al Învierii, care continuă iubirea.
Prin urmare, toate lucrurile acestea să le avem în vedere şi să ne gândim la taina Jertfei, la pătimirea Domnului Hristos ca la o jertfă şi la jertfă ca la o taină pe care nu o putem cuprinde pe deplin şi să nu avem cumva o scădere în faţa preţuirii jertfei Mântuitorului cum aveau cei de demult, mai ales asupritorii creştinior, care ziceau că creştinii cred într-un Dumnezeu care S-a răstignit, cred într-un Dumnezeu care a pătimit. Noi credem într-un Dumnezeu care e mai presus de răstignire şi mai presus de pătimire, dar care în fiinţa omenească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos a suferit pentru mântuirea noastră, pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru învierea noastră şi pentru înălţarea noastră. Fără jertfă nu există mântuire şi noi continuăm cumva jertfa Mântuitorului, nu numai prin Sfânta Liturghie ci şi prin mijloacele de disciplinare ale vieţii noastre, ale fiinţei noastre. Postul, de pildă, este un fel de continuare a jertfei Mântuitorului nostru în noi, la măsurile noastre. Şi acestea sunt necesare, asceza în general e necesară, atât cât ne cere Biserica. Nu trebuie să facem o asceză peste puterile noastre. Noi facem asceza pentru disciplinarea noastră, pentru învierea noastră, pentru pregătirea sufletului nostru ca să fie receptiv la tot ce ne dă Dumnezeu.
Vă doresc folos şi din această întâlnire, şi din această expunere pe care am făcut-o, ca să zic aşa, din iniţiativă proprie. M-am gândit că poate e bine acum la sfârşit de secol, când oamenii fac fel de fel de aprecieri în legătură cu persoana Mântuitorului, să ne gândim şi la acest aspect al iubirii Mântuitorului manifestată în pătimirea Sa care este jertfa Sa şi care rămâne pentru totdeauna, poate chiar pentru veşnicie, o taină. Pentru că dacă o cunoaştem deplin nu mai e taină. Ori nouă ne e destul cât cunoaştem ca să putem preţui această pătimire, ca să putem preţui jertfa, ca să înţelegem că jertfa Mântuitorului este şi rămâne taină. Dumnezeu să ne ajute!
Intervievator: Aţi amintit aseară despre afirmaţia Sfântului Maxim Mărturisitorul că Întruparea Domnului Hristos ar fi avut loc chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, din dragoste faţă de oameni. Se poate spune acelaşi lucru despre jertfa Mântuitorului? Ar fi fost necesară dacă Adam nu ar fi căzut în păcat? Am întâlnit ipoteza că jertfa Mântuitorului îşi are originea tot în dragostea lui Dumnezeu şi că ar fi un temei la creaţia lumii.
Părintele Teofil: Cred că jertfa nu ar fi fost necesară. Sunt păreri ale oamenilor, se poate întâmpla ca cineva să le poată şi justifica cumva dar eu cred că jertfa s-a făcut anume pentru păcat: "Cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat". Dacă oamenii nu ar fi păcătuit, nu ar fi fost nevoie de jertfă ispăşitoare, de o pătimire ispăşitoare.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă numai în jertfă. Se manifestă în jertfă în situaţia noastră, ca oameni căzuţi. Poate că într-un fel nici nu ar fi cazul să ne gândim ce s-ar fi putut întâmpla dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat aşa cum s-au întâmplat. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul vrea să spună că Dumnezeu şi-a manifestat iubirea şi jertfa şi apropierea de om în maximă apropiere prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost în planul lui Dumnezeu. Căderea în păcat a venit după aceea şi atunci nu se poate zice că, pentru că omul a păcătuit, a trebuit Dumnezeu să găsească mijlocul acesta de a-l ridica, ci Dumnezeu ar fi vrut ca Fiul Său să Se facă om şi în condiţia în care omul nu ar fi păcătuit.
Este o afirmaţie a Sfântului Maxim Mărturisitorul pe care noi o luăm în consideraţie doar pentru că ea cuprinde afirmaţia că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este un lucru care s-ar fi întâmplat şi fără condiţia aceasta. Nu putem zice că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu a pătimit pentru că omul a păcătuit. Nu păcatul L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu în lume, ci pe Fiul lui Dumnezeu L-a adus iubirea.
Intervievator: Vă rog să faceţi o legătură între jertfele din celelalte religii şi în special de la evrei, din Vechiul Testament, mai ales mielul pascal şi jertfa unică, sângeroasă.
Părintele Teofil: Toate jertfele din Vechiul Testament câte sunt pomenite şi câte sunt rânduite sunt o prevestire a jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adică omul a simţit în conştiinţa lui trebuinţa de a aduce ceva lui Dumnezeu. Şi pentru că nu s-a putut aduce pe sine însuşi, nu s-a putut jertfi pe sine însuşi, a adus jertfe în afară de el dar pentru el. Şi acestea toate sunt şi din credinţele celor care nu au fost cuprinşi în Vechiul Testament, de alte credinţe, toate jertfele acestea sunt prevestitoare ale jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar jertfa nesângeroasă din Sfânta Liturghie este continuatoare a jertfei Domnului Hristos. Nu mai sunt necesare jertfele de animale preînchipuitoare, ci este necesară doar prelungirea jertfei Domnului Hristos, actualizarea ei.