10 mai 1993
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, ne întâlnim în seara aceasta în gândul şi în dorinţa de a vă propune câteva gânduri în legătură cu raportul între Dumnezeu şi om. Voi vorbi despre unele aspecte ale acestui raport între Dumnezeu şi om. Ne-am propus aceasta pentru că mulţi dintre cei ce se declară credincioşi spun că ei cred într-o putere, într-o forţă care conduce universul. Apoi sunt şi unii dintre credincioşi care spun că ei cred în Dumnezeu dar în general nu se raportează la Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care au în vedere pe Dumnezeu ca o idee, unii Îl au în vedere ca o posibilitate, alţii ca o probabilitate, şi sunt puţini aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu şi se raportează la Dumnezeu, care au o legătură cu Dumnezeu, care ştiu de Dumnezeu ca de o fiinţă personală cu care intrăm în legătură. Sunt mulţi dintre credincioşi care au o idee falsă despre Dumnezeu şi care nu se raportează corect la Dumnezeu.
Mi-am propus să vorbesc despre legătura între Dumnezeu şi om şi între om şi Dumnezeu, şi voi prezenta această legătură de pe două poziţii, şi anume dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu. Voi vorbi deci despre legătura între Dumnezeu şi om pornind de la faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală, o fiinţă în trei persoane, Dumnezeul treimic, aşa cum credem noi ca dreptmăritori creştini. Şi voi prezenta această legătură ca o legătură a religiei, religie însemnând legătură, de la religo-religare care înseamnă a se lega, a fi o legătură. Şi anume întâi voi prezenta această legătură aşa cum se prezintă ea în slujbele noastre bisericeşti. De ce? Pentru că pentru noi ortodocşii, slujbele sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creştini, ca creştini ortodocşi. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioşilor în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt întruparea credinţei noastre şi sunt în acelaşi timp credinţa în lucrare, credinţa în Dumnezeu în lucrare. Nu se poate să stai la sfintele slujbe fără să ai conştiinţa că stai în faţa lui Dumnezeu, aşa încât sfintele slujbe sunt o aducere a lui Dumnezeu în conştiinţa noastră, în simţirea noastră. Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea să stăm în faţa lui Dumnezeu, să avem cunoştinţă de Dumnezeu, să trăim prezenţa lui Dumnezeu, să avem posibilitatea să ne raportăm la Dumnezeu. În felul acesta, stând la sfintele slujbe şi participând la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca dreptmăritori creştini, ne rugăm lui Dumnezeu şi învăţăm despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea să ne întâlnim cu Dumnezeu în conştiinţa noastră, să simţim legătura între noi şi Dumnezeu. La sfintele slujbe am putea spune că ni se descoperă Dumnezeu, ni se descoperă prin rânduielile de slujbă ale sfintei noastre Biserici, învăţăm ceva despre Dumnezeu ca să putem să trăim legătura noastră cu Dumnezeu.
Ce învăţăm despre Dumnezeu la sfintele slujbe? De pildă la Sfânta Liturghie, care începe cu cuvintele "Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor", învăţăm că Dumnezeu are o împărăţie în această lume şi că împărăţia aceasta este pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii, Sfânta Liturghie fiind cea mai importantă dintre slujbele Bisericii noastre. În rugăciunea "Tatăl nostru" noi cerem de la Dumnezeu să vină împărăţia Lui când zicem "vie împărăţia Ta", şi cerând să vină împărăţia lui Dumnezeu noi nădăjduim în împlinirea acestei cereri şi de fapt sunt puţini acei credincioşi care ştiu că cererea aceasta ni se împlineşte cu fiecare Sfântă Liturghie. Pentru că în cuprinsul Sfintei Liturghii noi suntem în cuprinsul împărăţiei lui Dumnezeu care se desfăşoară, ni se face cunoscută în prezenţa noastră împreună cu noi. La Sfânta Liturghie noi facem ceea ce fac îngerii în cer, aducem închinare lui Dumnezeu. De aceea rânduiala Bisericii noastre este ca în cadrul Sfintei Liturghii şi în cadrul sfintelor slujbe în general, noi să avem conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, ni se spune ceva despre Dumnezeu. Şi anume între altele ni se spune că lui Dumnezeu I se cuvine "toată mărirea, cinstea şi închinăciunea", "Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Din aceasta înţelegem că Dumnezeu este mai presus de noi şi că noi trebuie să-I aducem închinare şi Îi aducem închinarea cea după putere, conştienţi fiind însă că lui Dumnezeu I se cuvine mult mai mult decât Îi oferim noi, decât putem noi să-I oferim. Că lui Dumnezeu I se cuvine "toată mărirea, cinstea şi închinăciunea", lui Dumnezeu-Tatăl, lui Dumnezeu-Fiul şi lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, iar aceasta nu numai în clipa de faţă - în orice caz în clipa de faţă, căci zicem "acum" - ci şi totdeauna şi pururea şi în vecii vecilor. Din această închinare, mărire şi cinste noi Îi aducem lui Dumnezeu închinarea, cinstea şi mărirea cea după puterea noastră.
Mai departe aflăm că Dumnezeu are o stăpânire, o împărăţie, căci zicem: "Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Încă o cunoştinţă despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre legătura noastră cu Dumnezeu, care are stăpânire peste noi, are împărăţie, are putere şi mărire. Chiar dacă nu am şti multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem învăţa la Sfânta Liturghie şi faptul că Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, căci zicem: "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Prin urmare, aflăm, ştim şi suntem încredinţaţi că Dumnezeu este "bun şi iubitor de oameni". Noi ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos Însuşi a spus că Dumnezeu este bun (Matei 19, 17). Ştim din Sfânta Evanghelie că Dumnezeu a iubit lumea, că L-a trimis pe Fiul Său pentru mântuirea lumii. Chiar se spune că "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Aşadar, când e vorba să ne raportăm la Dumnezeu e foarte important să ştim că Dumnezeu e bun şi că Dumnezeu este iubitor de oameni, şi că fiind El bun şi iubitor de oameni, noi trebuie să-I aducem mărire, "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm". Ne întâlnim cu Dumnezeu Cel bun şi iubitor de oameni şi pentru că e bun şi iubitor de oameni - şi asta să n-o uităm niciodată - Îi aducem mărire pentru bunătatea Lui şi pentru iubirea Lui de oameni.
Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru că la sfintele slujbe noi nu studiem despre Dumnezeu, nu învăţăm despre Dumnezeu, ci învăţăm rugându-ne, dacă învăţăm şi e bine să şi învăţăm, dar nu trebuie să ne ducem la sfintele slujbe cu gândul de a studia, ci cu gândul de a ne însuşi anumite idei mântuitoare, ca să ne putem raporta la Dumnezeu - că Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni: "Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Aflăm deasemenea, ne încredinţăm, stăruim în convingerea că Dumnezeu este sfânt, căci se spune: "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Dar Dumnezeu Cel sfânt este sfânt şi Îşi comunică sfinţenia Lui şi credincioşilor, şi mărturisim şi aceasta la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie când zicem: "Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Pomenim de mila şi de harul şi de îndurările Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, şi zicem: "Cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună eşti binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Cuvintele le adresăm lui Dumnezeu-Tatăl şi pomenim mila, harul şi îndurările Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, Dumnezeu adevărat şi om adevărat - aşa Îl mărturisim în cuprinsul Simbolului credinţei - şi la Sfânta Liturghie mărturisim harul, mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pomenim totodată şi pe Sfântul Duh, care este bun şi făcător de viaţă: "Cu preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Iată câte lucruri putem învăţa despre Dumnezeu rugându-ne, avându-L pe Dumnezeu în faţă. Nu ni se spune: să ştiţi că Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni, să ştiţi că Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni, să ştiţi că Dumnezeu e sfânt, să ştiţi că Dumnezeu este sfinţirea noastră, ci suntem angajaţi în legătura aceasta prin mărturisirea faptului că Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni, şi pentru aceasta Îi ducem mărire, că Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni şi noi Îi înălţăm mărire, că Dumnezeu e sfânt - "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărie înălţăm" -, că Dumnezeu este sfinţirea noastră şi Îi aducem mărire.
Apoi mai sunt şi alte ziceri de la sfintele slujbe, de la alte sfinte slujbe, în care se spune de pildă: "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te înţelegem ca unul care ai ca lucrare, ca acţiune, să miluieşti şi să mântuieşti, dar nu să miluieşti şi să mântuieşti numai în general, ci să miluieşti şi să ne mântuieşti pe noi, "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Sau "Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Iată câte lucruri importante se spun la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu în prezenţa noastră şi în prezenţa noastră în faţa lui Dumnezeu. De aceea ziceam că sfintele slujbe Îl aduc pe Dumnezeu în conştiinţa noastră, în simţirea noastră, în faţa noastră. Sigur că cineva care se duce la slujbă numai cu gând de a se informa, poate să se ducă de două de trei ori şi după aceea ştie ce se face acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repetă în fiecare zi - şi ne ducem când putem să ne ducem -, însă nu ne plictisim niciodată deşi ştim ce se petrece acolo, pentru că noi ne ducem să slujim. Orice credincios trebuie să ştie că el nu este simplu spectator la o slujbă dumnezeiască, că el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiască, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie să aibă conştiinţa că el slujeşte, nu se duce să vadă o slujbă, să audă o slujbă, ci se duce să facă o slujbă. În Biserica noastră nu slujesc numai preoţii, numai arhiereii, numai diaconii, numai cântăreţii bisericeşti, ci slujesc toţi credincioşii care iau parte la sfintele slujbe. Cred că aţi observat faptul că de fiecare dată când pomenim ceva despre Dumnezeu, că e bun şi iubitor de oameni, zicem "şi Ţie mărire Îţi înălţăm", pentru că eşti bun şi iubitor de oameni. Când pomenim mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu spunem: "Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm". Facem ceva în faţa măreţiei lui Dumnezeu.
Aduc aici înainte faptul că Sfântul Isaac Sirul spune că "încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Îl cunoşti numai în măsura în care te minunezi de Dumnezeu şi de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice: "Cât de minunate-s lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut" (Psalm 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem. Şi de aceea zice Sfântul Isaac Sirul: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se minunează de Dumnezeu". Noi în măsura în care cunoaştem ceva din măreţiile lui Dumnezeu ne minunăm de Dumnezeu.
În Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14). Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune în două locuri despre vuietul Duhului. Şi anume în convorbirea între Domnul Hristos şi un fariseu pe nume Nicodim se spune că Domnul Hristos a spus: "Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezenţa Duhului Sfânt se arată într-un vuiet, aşa cum prezenţa vântului tot într-un vuiet se arată. Iar vuietul Duhului este preamărirea lui Dumnezeu. În alt loc, tot din Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune că Domnul Hristos a zis: "Cel căruia îi este sete să vină la Mine şi să bea". Şi adaugă: "Că râuri de apă vie vor curge din fiinţa celui credincios" (Ioan 7, 38). Şi se vede că acolo unde sunt râuri, acolo este şi un vuiet, vuietul râurilor. Poţi să-ţi dai seama că e în apropiere un râu fără să-l vezi, din vuietul râului. În cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli este scris despre pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, că s-a auzit "o suflare ca de vijelie care vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Dacă ne gândim bine că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine Mă va preamări", şi că în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli în legătură cu pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli se spune că Sfinţii Apostoli au vorbit în limbi necunoscute lor - mai înainte - dar înţelese de cei care le ascultau - se spune că oamenii care ascultau cuvintele Sfinţilor Apostoli, în limbi necunoscute Sfinţilor Apostoli şi cunoscute de cei care le ascultau, mărturiseau: "Îi auzim pe ei spunând măririle lui Dumnezeu" (Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu -, ne dăm seama că de fapt vuietul Duhului - despre care vorbeşte Domnul Hristos când Îl aseamănă pe Duhul Sfânt cu vântul care are un vuiet, cu râurile care deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre în care aducem mărire lui Dumnezeu: "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm". Mărirea pe care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt - pentru că a zis Domnul Hristos: "El pe Mine Mă va preamări" - este de fapt lucrarea aceasta de preamărire a lui Dumnezeu, deci este vuietul Duhului pe care îl auzim şi la care participăm şi noi înşine când Îl preamărim pe Dumnezeu şi zicem de pildă: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", sau când zicem: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui". Sau când zicem cuvintele: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", când spunem cu simţire şi cu rostire cuvintele acestea, cu participare - mie îmi place să spun că aceste cuvinte sunt tunetul pământului, că dacă este un tunet al cerului pe care-l auzim şi care mărturiseşte şi el despre măreţiile lui Dumnezeu, există şi un tunet al pământului şi tunetul pământului sunt cuvintele acestea: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".
Aşa încât la dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre noi aflăm despre Dumnezeu că e bun, că e iubitor de oameni, că e milostiv, că e sfânt, că e sfinţirea noastră şi pentru toate acestea de fiecare dată Îi aducem mărire lui Dumnezeu, avem o angajare în raportarea noastră faţă de Dumnezeu. Şi asta înseamnă că cei care absentează de la sfintele slujbe nu aduc mărire lui Dumnezeu, nu participă la vuietul Duhului, nu participă la preamărirea lui Dumnezeu, aşa cum participă cei care iau parte la sfintele slujbe. Şi bineînţeles că neparticipând la acestea, nu-i pot închipui pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem", noi, noi păcătoşii, noi credincioşii, cum suntem, buni, răi, cum suntem, îi închipuim la sfintele slujbe pe Heruvimi, fiinţele cereşti care sunt în legătură cu Dumnezeu, în apropierea imediată a lui Dumnezeu. Şi noi Îi aducem Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu Celui în Treime, Celei de viaţă Făcătoare Treimi, întreit-sfântă cântare. Şi de aceea, pentru că Îi aducem întreit-sfântă cântare, pentru că zicem "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", de aceea noi îi închipuim pe Heruvimi şi facem aici pe pământ lucru ceresc. Pentru că o slujbă dumnezeiască în locaşul lui Dumnezeu care este sfânta biserică şi care este de fapt cerul cel de pe pământ - m-aş bucura mult să reţinem lucrul acesta, că sfânta biserică, privită ca locaş de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ, şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în sfânta biserică.
Stimaţi ascultători, rânduielile noastre de slujbă sunt în aşa fel făcute ca să ne putem raporta la Dumnezeu, şi cei care slujesc lui Dumnezeu nu se mulţumesc numai cu ceea ce aduc ei lui Dumnezeu, cu măririle lui Dumnezeu pe care le pot înţelege, cât le pot înţelege şi le pot aduce cât le pot aduce, ci ei doresc ca şi alţii să preamărească pe Dumnezeu. De aceea când e vorba de ectenia catehumenilor, în ecfonisul ecteniei pentru cei chemaţi, spunem "Ca şi aceştia să preamărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Deci nu numai noi, ci şi aceia care se pregătesc pentru luminare, pentru Botez, şi aceia să preamărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu. Sau ne rugăm lui Dumnezeu zicând: "Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a mări şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".
Consideraţii de felul acesta ne duc la încredinţarea că Dumnezeu vine către noi şi că omul merge către Dumnezeu, că Dumnezeu îl are în vedere pe om şi omul trebuie să-L aibă în vedere pe Dumnezeu. Cine nu se raportează la Dumnezeu aşa cum ne îndrumează sfintele slujbe, rânduielile de slujbă ale Bisericii noastre, acela de fapt este cumva înafară de Dumnezeu. Sunt mulţi dintre credincioşi care se numesc credincioşi, dar nu ştiu cât sunt de credincioşi. Nu iau parte la sfintele slujbe, la Sfânta Liturghie, şi spun că se roagă ei şi acasă. Nu ştiu cât se roagă acasă, dar în orice caz nu-i destul să te rogi acasă, ci trebuie să iei parte la sfintele slujbe ca să fii în vuietul Duhului, ca să aduci mărire lui Dumnezeu după putere. Unii zic: "Părinte, şi aşa mintea mea nu stă acolo la rugăciune". Şi la aceştia le spun eu de obicei: dragă, dacă mintea ţi se duce de la rugăciune, uite, vreau eu ca mintea să ţi se ducă de la rugăciune din biserică, nu din altă parte.
Stimaţi ascultători, între alte rânduieli de slujbă este şi aceea ca înainte de a se rosti rugăciunea "Tatăl nostru", care de fapt e o rugăciune care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos, rugăciunea pe care o cunosc şi copii şi oameni mari, şi să ştiţi că sunt mulţi care nu o cunosc, cel puţin la mine la spovedit vin şi oameni care nu ştiu "Tatăl nostru" şi sunt oameni, poate şi intelectuali unii dintre ei - le mai şi zic câteodată, dacă zic că ştiu "Tatăl nostru", zic: spune-l; şi îşi dă seama omul până la urmă că nu-l ştie. Rugăciunea aceasta "Tatăl nostru", care este o rugăciune de mare însemnătate, şi mai ales dacă o medităm - dacă o spunem repede nu o înţelegem nici noi - dar dacă o medităm, dacă aprofundăm cuprinsul ei, rugăciunea "Tatăl nostru" este de mare însemnătate. Şi la Sfânta Liturghie este rânduială ca înainte de rugăciunea "Tatăl nostru" să se spună o altă rugăciune. Şi nu numai la Sfânta Liturghie ci la încă o slujbă, la sfânta cununie, la slujba celor care se cunună în vederea căsătoriei, se spune către Dumnezeu aşa: "Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice: Tatăl nostru Care eşti în ceruri...". Prin urmare ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea o învrednicire specială să spunem rugăciunea "Tatăl nostru". De ce? Pentru că se poate spune această rugăciune şi cu osândă. Asta o înţelegem din rugăciunea premergătoare rugăciunii "Tatăl nostru": "Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne - zicem lui Dumnezeu Stăpân, nu Tată -, cu îndrăznire - deci să îndrăznim -, fără de osândă - pentru că s-ar putea întâmpla să fim şi osândiţi spunând rugăciunea "Tatăl nostru" -, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice "Tatăl nostru".
Asta arată că dacă noi nu ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu ne osândim spunând rugăciunea "Tatăl nostru" şi mai ales se osândesc aceia care nu iartă pe cei care le greşesc, căci a zis Domnul Hristos să spunem: "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Noi ştim din Sfânta Evanghelie că Dumnezeu ne primeşte pe noi ca pe fii ai Săi. Mai întâi de toate, dacă Domnul Hristos ne-a lăsat rugăciunea aceasta în care Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, ştim că noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu se insistă foarte mult în rânduielile noastre de slujbă asupra faptului că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi noi credem lucrul acesta. Şi anume ştim că suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca să fim fii ai Lui. De obicei se spune că noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca făpturi ale Sale ca să fim fii ai Lui. Şi aşa este, dar nu e numai aşa. Ne-a primit Dumnezeu ca să fim fii ai Lui şi în alt sens. Dumnezeu Însuşi Se uneşte cu noi ca să putem noi deveni fii ai Lui. Sfântul Simeon Noul Teolog într-unul din imnele sale se minunează de Dumnezeu - pentru că L-a cunoscut pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu se minunează de Dumnezeu - şi zice aşa, vorbind cu Dumnezeu:
Cum de foc eşti ce ţâşneşte, şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum mi-o aprinzi?
Cum de Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor, rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare,
Doamne, robilor Tăi dă-le, îndelunga Ta răbdare!
Iată nişte cuvinte în care se arată că înfierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se realizează nu printr-o declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizează prin o unire a lui Dumnezeu cu omul: "Cum Te împreuni cu robii - noi suntem robi -, fii ai Tatălui de-i faci?", cum pe robi îi faci fii? Împreunându-Te, unindu-Te cu ei.
Aş vrea să aduc în legătură cu aceasta înainte un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul. În cartea Sfântului Maxim Mărturisitorul numită "Ambigua" - e o carte în care se tâlcuiesc texte din Sfântul Grigore de Nyssa şi din Sfântul Grigorie Teologul - Sfântul Maxim Mărturisitorul, aducând aminte de Melchisedec, de o apariţie să zicem aşa enigmatică din Vechiul Testament - un rege care s-a întâlnit cu patriarhul Avraam şi căruia patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război - Melchisedec acesta, care înseamnă "rege al dreptăţii" şi care era rege al Salemului şi era şi rege al păcii, despre el nu se spune nimic, nici că ar fi avut părinţi - nu se spune nimic despre părinţii lui - şi nu se spune nimic nici despre sfârşitul zilelor lui. Şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, vorbind despre acest Melchisedec, spune că a fost fără tată şi fără mamă, fără spiţă de neam şi mai spune că acest Melchisedec fără tată, fără mamă şi fără spiţă de neam, era mai mare decât preoţii evreilor (Evrei 7, 3). Sfântul Maxim Mărturisitorul având în vedere cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, spune că într-adevăr, Melchisedec nu a avut tată şi mamă, dar nu în înţelesul că nu s-a născut din nişte părinţi pământeşti, ci în înţelesul că a fost aşa de ridicat peste nivelul părinţilor lui, încât nu mai avea nici o legătură cu părinţii lui, ci toată legătura lui era cu Dumnezeu. Şi s-ar putea spune despre el că era împreună cu Dumnezeu fără de început, prin măreţia vieţii lui. Şi mai departe spune că acest Melchisedec n-a avut sfârşit al zilelor nu în înţelesul că nu a murit şi el la vremea lui, ci în înţelesul că aşa era de lipit de Dumnezeu încât se poate spune despre el că era veşnic ca Dumnezeu. Bineînţeles, acestea sunt lucruri de excepţie, noi nu ne putem gândi la aşa ceva, dar ne putem gândi la faptul că omul unit cu Dumnezeu trăieşte din Dumnezeu şi că Dumnezeu Se revarsă în om. În felul acesta se înţelege îndumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre părinţii cei duhovniceşti.
Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă că Dumnezeu Se comunică omului şi că îi comunică omului din ceea ce este El, îl face pe om părtaş la dumnezeirea Lui. Părinţii cei duhovniceşti care au vorbit despre această minunăţie, despre acest lucru pe care noi nu-l putem înţelege pentru că nu-l trăim - lucrurile cele sfinte, lucrurile cele deosebite numai în măsura în care le trăim le putem gândi -, zic, printr-o comparaţie, că aşa cum fierul care arde în foc primeşte însuşirile focului fără să-şi schimbe calitatea de fier, dar arde şi el ca focul, mistuieşte şi el ca focul lucrurile pe care le atinge, până când are în el puterea focului, tot aşa şi omul care se uneşte cu Dumnezeu, în care Dumnezeu Se revarsă, se îndumnezeieşte şi primeşte ceva din ceea ce este Dumnezeu. Aceasta este o raportare, o participare a omului la Dumnezeu.
Însă Domnul Hristos a avut în vedere şi alte aspecte ale legăturii cu Dumnezeu când L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl celor credincioşi. Căci zice: "Care dintre voi, tată fiind, de îi va cere fiul său pâine, el îi va da piatră; sau de-i va cere fiul său peşte, el îi va da şarpe; sau de-i va cere fiul său un ou, el îi va da scorpie?" Şi adaugă: "Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13). Asta înseamnă că noi trebuie să ne gândim la Dumnezeu, noi credincioşii, ca la Tatăl nostru care e mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti. Tatăl nostru poate că ar putea avea şi nişte ezitări în ceea ce ne priveşte pe noi, dar Tatăl Cel ceresc nu poate avea, pentru că El e bun şi iubitor de oameni. Dacă noi suntem răi şi putem face cele bune, Tatăl nostru Cel din ceruri cu atât mai mult poate să facă cele bune pentru noi. "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi" zicem noi. "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti" zicem noi şi credem aceasta. Şi pentru că credem aceasta, o şi mărturisim, şi mărturisind lucrul acesta noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, nu când facem rele şi ca să rămânem în cele rele, ci dacă am făcut cele rele - şi trecutul oricum e irecuperabil, degeaba vrem noi să schimbăm ce am făcut, trecutul nostru nu-l mai putem schimba, dar Dumnezeu îl poate schimba. Şi dacă ne raportăm la Dumnezeu în felul acesta, noi credem în bunătatea lui Dumnezeu care iartă păcatele pentru jertfa Mântuitorului. Pentru sângele vărsat pe cruce al Mântuitorului iartă păcatele noastre.
Stimaţi ascultători, numai în felul acesta ne putem gândi bine la Dumnezeu, dacă avem în vedere ceea ce ni se spune nouă despre Dumnezeu, întâi la sfintele slujbe. De ce la sfintele slujbe întâi? Pentru că adevăratul contact al nostru cu cele dumnezeieşti sunt sfintele slujbe. Nu-i Biblia, nu-i Evanghelia, pentru că noi nu am început de la Evanghelie, ci noi am început credinţa noastră nu citind Evanghelia ci participând la sfintele slujbe, aşa e rânduită Biserica noastră. Evanghelia e Hristos în mijlocul nostru în cadrul sfintelor slujbe, aşa-i în Biserica Ortodoxă. Şi atunci dacă vrem să aflăm ceva despre Dumnezeu şi suntem atenţi la sfintele slujbe, aflăm despre Dumnezeu, despre măreţiile lui Dumnezeu, aflăm câte ceva despre Dumnezeu şi Îl cunoaştem pe Dumnezeu. După aceea venind de la sfintele slujbe la Evanghelie, citind Evanghelia şi studiind Evanghelia, înţelegem cele ce se scriu în Evanghelie despre bunătatea lui Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu este iubire de pildă, şi ştim că Dumnezeu din iubire L-a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta. Păi dacă ştim lucrul acesta, noi nu avem motive să nu ne încredinţăm de bunătatea lui Dumnezeu. Greşesc toţi aceia care după ce au făcut păcate sunt preocupaţi de gândul că s-ar putea ca Dumnezeu pe ei să nici nu-i mai primească, să nu-i ierte. Dumnezeu nu poate să nu ierte. Omul poate să nu se facă vrednic de iertare, dar în clipa în care un om îşi doreşte iertarea de la Dumnezeu şi se apropie de Dumnezeu şi părăseşte păcatul, are condiţiile iertării şi Dumnezeu îl iartă.
Gândul acesta că Dumnezeu este Tatăl nostru şi e binevoitor faţă de noi este un gând care a fost cuprins şi în Vechiul Testament şi mai ales în Psalmi. Să ne aducem aminte de pildă de Psalmul 102. În Psalmul 102 se spune printre altele aşa: "Pe cât de sus este cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul - bunătatea lui Dumnezeu. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe fii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul". E ceva extraordinar să ştii că bunătatea lui Dumnezeu este necuprinsă. Cât e de sus cerul deasupra pământului pe atât e de mare bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei ce se tem de Dânsul. În rugăciunile de dezlegare de pildă, spunem că "mărirea Ta este nemăsurată şi mila Ta este nemăsurată". "Pe cât este de mare mărirea Ta pe atât de mare este şi mila Ta", spunem noi. Şi toate ale lui Dumnezeu sunt infinite, sunt nemărginite, pentru că Dumnezeu Însuşi este nemărginit şi nu poate să fie Dumnezeu nemărginit şi mărirea Lui să fie mărginită, nu poate să fie Dumnezeu nemărginit în mărire şi să fie mărginit în milă. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite, prin urmare noi putem conta pe măreţia lui Dumnezeu, pe bunătatea lui Dumnezeu, pe iubirea lui Dumnezeu, pe mila lui Dumnezeu, şi contăm, pentru că de aceea zicem "Doamne miluieşte-ne". De ce? Pentru că contăm pe mila lui Dumnezeu.
Numai că greşesc aceia care continuă să facă rău şi apoi cheamă mila lui Dumnezeu. În Pateric se spune de pildă că era un frate într-o mănăstire, foarte ostenitor la rugăciune dar leneş la împlinirea celorlalte îndatoriri. Şi atunci s-a arătat diavolul unui părinte şi a zis: "O minune, cutare frate - era vorba de acela care era ostenitor la rugăciune dar leneş la împlinirea celorlalte datorii - mă strânge în braţe pururea făcând voile mele şi apoi zice către Dumnezeu: <
Să ştiţi că mie îmi place foarte mult să le spun la oameni, şi le spun cu toată bucuria, că pocăinţa trebuie făcută cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut, că trecutul este irecuperabil, nu ai ce-i mai face. Trecutul nu moare, numai Dumnezeu mai poate schimba în privinţa trecutului. Şi toate ale noastre intră în componenţa noastră, şi binele şi răul se adaugă la ceea ce suntem noi. Noi nu putem să facem abstracţie de ceea ce am fost. Fericitul Augustin spunea că "Tatăl omului mare este copilul". De ce? Pentru că copilul e încadrat în omul cel mare, nu poţi ajunge mare fără să fi trecut prin starea de copil. Vin câteodată pe la noi pe la mănăstire copii şi le spun că şi eu am învăţat "Îngerelul" când eram ca ei. Copii aşa de şapte-opt ani. Zic: voi credeţi că am fost vreodată şi eu ca voi aşa, şi acum uitaţi cât sunt de mare! Am fost vreodată ca voi? Şi ei zic: "Da!". Şi zic: de unde ştiţi voi că am fost? Şi ei spun că niciodată nu poate ajunge cineva mare dacă nu a fost copil. Şi aşa este. Dar toate ale copilăriei, toate ale tinereţii, toate ale adolescenţei, toate ale vârstei celeilalte, de mijloc, toate se adună la bătrâneţe. Şi să ştiţi că la bătrâneţe omul e rezumatul propriei sale vieţi. De altfel în fiecare clipă din viaţa noastră suntem şi rezumatul vieţii de până în clipa respectivă. Aşa încât noi trebuie să facem pocăinţa cu faţa spre viitor în înţelesul de a evita alte păcate pe care le putem evita, dar nu ca să răscumpărăm cumva păcatele pe care le-am făcut altădată, că noi nu avem ce-i aduce lui Dumnezeu ca să ne miluiască Dumnezeu în prezent pentru lucrurile pe care le-am făcut rău în trecut. Până la urmă tot la mila lui Dumnezeu rămânem, tot la mijlocirile Maicii Domnului şi la mijlocirile sfinţilor rămânem, tot la ajutorul Bisericii prin Sfintele Taine, dar trebuie să fim cu grijă - le spun eu la oameni cam aşa -, să astupăm trecutul negativ cu un trecut pozitiv, adică să depărtăm cele rele, în măsura în care trăim de acum încolo corect şi frumos să îndepărtăm cele rele de odinioară, să le astupăm, să devenim altfel de oameni, să fie o graniţă între trecutul nostru negativ şi între prezentul nostru pozitiv, care până la urmă tot trecut devine.
Stimaţi ascultători, prin urmare e foarte important de a reţine aceea că mila lui Dumnezeu este mare, şi să nu uităm niciodată lucrul acesta, că Dumnezeu a depărtat de la noi fărădelegile noastre - tare mult îmi place mie asta - "cât e de departe răsăritul de apus". E o expresie foarte bine gândită. Să ne socotim pe noi între răsărit şi apus, pentru că de fiecare dată suntem între răsărit şi apus. Şi fiind între răsărit şi apus, este o distanţă între noi şi răsărit şi între noi şi apus. Şi anume între noi şi răsărit e o distanţă jumătate cât este între răsărit şi apus. De la noi până la apus e încă o jumătate de distanţă - foarte bine gândită expresia asta. Zice: pe cât e de departe nu răsăritul de noi, nu apusul de noi, ci "Pe cât e de departe răsăritul de apus, atât a depărtat Domnul de la noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul". Noi nu putem să neglijăm lucruri de felul acesta, gânduri de felul acesta când vorbim despre raportul între Dumnezeu şi om, între om şi Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere lucrurile acestea. Adică şi mila lui Dumnezeu pe de o parte, şi schimbarea noastră spre bine pe de altă parte.
Am zis că cu toate că suntem fii ai lui Dumnezeu, Biserica noastră nu se ocupă prea mult de situaţia noastră de fii. Şi pe noi ne numeşte - şi noi înşine ne numim - "robi ai lui Dumnezeu". Robi nu în înţelesul de asupriţi de Dumnezeu. Acuma mai nou, de când s-a tot făcut caz de sclavagism şi de sclavie, le mai venea greu la unii preoţi să spună "robii lui Dumnezeu", parcă ar fi vrut să spună altceva. Să ştiţi că nu e corect. De ce? Pentru că noi pornim de la treapta cea mai de jos şi nu înţelegem prin faptul de a fi robi ai lui Dumnezeu altceva decât a fi slujitori ai lui Dumnezeu şi că Dumnezeu dispune de noi. Maica Domnului s-a numit pe sine "roaba Domnului", "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38). Dacă Maica Domnului s-a numit pe sine roaba Domnului, apoi noi, oameni de rând, oare nu ne putem numi robi ai lui Dumnezeu? Sfântul Apostol Pavel s-a prezentat pe sine ca rob al lui Hristos, Hristodul. Sfântul Apostol Iacov s-a prezentat pe sine ca rob al lui Dumnezeu. Şi ei au fost oameni deosebiţi. Tot aşa ne putem prezenta şi noi, şi e foarte bine să ne prezentăm, ca robi ai lui Dumnezeu. Zicem şi noi ca Maica Domnului, Maica Domnului a zis "iată roaba Domnului" şi noi zicem: "Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt fiul slujnicii Tale". E o raportare la Dumnezeu de pe poziţia de rob, de pe poziţia omului care se ştie disponibil pentru Dumnezeu, care se ştie slujitor al lui Dumnezeu, care se ştie împreună-lucrător cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat omului cinstea de a fi împreună-lucrător al lui Dumnezeu.
Nu ştiu dacă aţi citit careva din câţi sunteţi aici Filocalia volumul V, partea care cuprinde scrierile Sfântul Petru Damaschin. În scrierile Sfântului Petru Damaschin este o observaţie foarte importantă, şi anume Sfântul Petru Damaschin spune că "Smerenia cu care suntem noi datori lui Dumnezeu este şi atunci când faci bine". Pentru că ştiţi că unii oameni cred că smerenia vine de pe urma conştiinţei că ai făcut rău, de pe urma conştiinţei că ai făcut păcate. Dar să ştiţi că există două feluri de smerenie: există smerenia femeii păcătoase, care şi-a recunoscut păcatele, sau smerenia vameşului din pilda vameşului şi a fariseului, care spune "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" (Luca 18, 13), adică avea conştiinţa păcătoşeniei. Dar există şi o smerenie a Maicii Domnului. Maica Domnului a fost o persoană cu totul deosebită, noi credem că Maica Domnului nu a avut decât păcatul strămoşesc, alt păcat nu a avut. Şi atunci şi Maica Domnului a spus despre sine că "a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48), şi ea şi-a înţeles smerenia ca şi condiţie socială. Dar smerenia Maicii Domnului nu a fost smerenia de pe urma conştiinţei păcătoşeniei, ci de pe urma conştiinţei că este în legătură cu Dumnezeu, că-i slujeşte lui Dumnezeu. Sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul care spunea: "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30).
Deci Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât cineva este mai mult lucrător împreună cu Dumnezeu, cu atât are motive să se smerească, pentru că Dumnezeu îl alege pe el ca să facă binele, ca să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu. Noi nu înţelegem un bine despărţit de Dumnezeu, ci ştim că "toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor", deci orice lucru bun pe care îl facem, pe care îl putem face, este un lucru pe care îl facem împreună cu Dumnezeu. Faptele cele bune în concepţia ortodoxă sunt fapte numite teandrice, adică în care Se uneşte Dumnezeu cu omul. "Theos" înseamnă Dumnezeu şi "andros" înseamnă om, respectiv bărbat, teandric înseamnă ceva în care lucrează şi Dumnezeu - Theos - şi omul, bărbatul - andros.
Stimaţi ascultători, ştiind noi toate lucrurile acestea, putem să ne raportăm la Dumnezeu în mod corect, în mod firesc. Şi în raportarea noastră faţă de Dumnezeu avem în vedere rugăciunea, ca mijloc de unire a omului cu Dumnezeu, în înţelesul că rugăciunea este "vorbirea omului cu Dumnezeu". Când ne rugăm vorbim cu Dumnezeu. Să ştiţi că nu toţi care se roagă vorbesc cu Dumnezeu, unii recită rugăciuni. Asta nu înseamnă că vorbesc cu Dumnezeu. Parcă v-am mai spus că cineva îmi spunea că citeşte Psaltirea în fiecare zi, că o poate citi în patru ceasuri. Păi, eu nu zic că nu o poate citi, dar sunt sigur că nu face altceva decât exerciţii de citire. Poate că cu vremea va putea să o citească în trei ceasuri, dar nu e o realizare. Dumnezeu nu are nevoie de psaltirile noastre. Noi citim Psaltirea, citim psalmii şi ne bucurăm că-i putem citi. Cel puţin mie -- v-am mai spus parcă altă dată - doi psalmi îmi plac aşa de mult de parcă i-aş fi făcut eu. Psalmul 22: "Domnul este păstorul meu şi nimica nu-mi lipseşte" şi psalmul 102: "Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui". Noi putem să ne alegem psalmi care să fie psalmii noştri. Putem să citim toţi psalmii şi e bine să-i citim, după rânduiala Bisericii, dar nu aşa ca să facem un program. Că dacă facem numai un program, nu ajungem la rezultatele pe care le urmărim. Ne ostenim rugându-ne - şi zicea cineva că "de atâta rugăciune nici nu te mai poţi ruga". Asta înseamnă că ajungi să te oboseşti şi obosind tu te sileşti totuşi să faci rugăciuni, ca şi când ţi le-ar număra cineva, dar nu e corect. Corect este să-I slujeşti lui Dumnezeu conştient, cu bucurie şi cu plăcere, şi când te-ai ostenit să te odihneşti. Mă întreba pe mine cineva - cred că aţi citit în colaborarea mea la "Convorbiri duhovniceşti" - că ce fac eu ca să-mi alung somnul. Şi am zis că mă culc. E de fapt un fel de a-ţi alunga somnul. Somnul ţi l-a dat Dumnezeu nu să-l alungi, ci ţi l-a dat Dumnezeu să te foloseşti de el. Doamne-fereşte să ajungi să nu poţi dormi. Eu când mă trezesc noaptea, primul gând e: Doamne, cum să fac ca să dorm mai departe? Nu cum să fac să nu dorm. De ce? Pentru că dacă nu dormi noaptea, apoi dormi ziua, sau eşti tărbăcit, nici nu mai ştii dacă eşti cu cei care dorm sau cu cei care-s treji. Aşa că toate lucrurile trebuie gândite bine şi trebuie folosite bine. Noi ne rugăm lui Dumnezeu şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru somnul pe care ni l-a dat pentru a putea să ne refacem
Prin urmare, stimaţi ascultători, e bine să avem în vedere nişte lucruri spre binele nostru. Dumnezeu nu vrea să ne încurce, vrea să ne ajute. Dumnezeu nu vrea să ne asuprească, vrea să ne mântuiască. Putem noi să ne asuprim singuri, prin diferite idei care ne vin în cap, să facem şi una şi alta, şi le facem şi le îmblătim şi pe o parte şi pe alta şi până la urmă nu avem folosul care trebuie pentru că nu mergem pe calea care duce la ceea ce este bine. Noi să ne raportăm la Dumnezeu aducându-I mărire. Avem o viaţă conştientă. Se insistă foarte mult şi mai ales acum în ultima vreme, toată lumea isihasm, isihasm, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii, rugăciunea de toată vremea. Da, sunt de acord, foarte bine că se gândesc oamenii la rugăciune, dar să ştiţi că nu e numai rugăciunea de toată vremea, nu e numai rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", poate să se spună foarte bine şi "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie", şi "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Şi aşa ne raportăm la Dumnezeu. Pentru că până la urmă rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" ne afirmă mai mult pe noi decât pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl afirmăm atunci când Îi aducem laudă lui Dumnezeu: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru".
Gânduri de felul acesta aş vrea să rămână aici după plecarea mea în legătură cu raportul nostru faţă de Dumnezeu, cu unele aspecte ale raportului nostru faţă de Dumnezeu. Adică pe de o parte să avem încredere în Dumnezeu care vine către noi ca Tată al nostru, care vrea să ne aibă ca fii ai lui, iar pe de altă parte să ne raportăm la Dumnezeu în calitate de fii şi de robi ai Lui. Dumnezeu să ne ajute!